...where I lay my head is home


Santiago, Chile
decembrie 2009

Mai mult de o luna in Santiago, mai mult decat am vrut dar totusi mai frumos decat am crezut. Asta daca ar fi sa spunem intr-o singura propozitie, dar nu e cazul. Am ajuns intr-o sambata dimineata pe Luis Beltran 2080 dupa ce ne-am luat o mica (de fapt destul de mare) teapa de la taximetristul care ne-a adus de la statia de autobuz. 0-1. La usa ne deschide Bjorn, un norvegian, care inca nu si-a strans lucrurile din camera in care urma sa stam noi, asa ca noi ne asezam pe unde putem in living. In living insa sunt 3 gagici care au ramas de la petrecerea de aseara, una pentru ca i-a fost prea rau ca sa mai ajunga acasa la ea in conditii de siguranta, iar celelalte doua au stat chipurile, cu ea. Dorm pe jos, pe canapea, peste tot. Hmmmm... Noi gasim doua scaune libere si ne asezam si ne uitam unul la altul. Sol, proprietara, nu e acasa, si nici Enrique, contactul nostru. Stam si asteptam. Suntem cam chiauni dupa somnul in autobuz si totul pare gresit. Baia are trei usi, wtf?, in bucatarie in frigider e dezastru, o farfurie cu spaghete se prelinge de pe un raft pe altul, chiuveta e plina... E ca si cum am sta cu 10 studenti ii spun lui Sandi, sticle pe jos si peste tot, in consecinta 0-2. Cam pe la 2 ies din casa in cautarea unui bancomat, ca de... ne era cam foame de acum. Imi zic, fac dreapta pe Irarrazaval si merg pana gasesc ceva, n-am cum sa ma ratacesc, cum dracu? Nu ma ratacesc dar caaaald, caaaald, foarte putina lume pe strada, plin de dealeri auto, autobuze care trec cu 100km/h , nici o banca, parca un supermarket, nici un bancomat. Caaald, si fum de esapament, Santiago e plin de smog, muntii abia se disting si sunt la doar cativa kilometri...Ma intorc in casa invins si ma asez pe fotoliu. Gagicile mahmure se dusesera la casuta lor, avem un fotoliu in genul celui de acasa, un balansoar si o canapea, totul numai pentru noi doi. Le ocupam, ne bagam pe net, trece timpul, si pe la 6 seara ne faceam planuri de dus la vreun hostel, undeva, oriunde, pentru ca nici acum proprietara nu venise, cu toate ca stia din o suta de mailuri ca sosim azi. Cand sa mai fie un pic si sa fie 0-3, vine Enrique, pe care Sandi il stia printr-o cunostinta comuna, si mai reduce din handicap, 1-2. Facem cunostinta, ne pupam, vorbim un pic, a trebuit sa lucreze sambata pentru ca in Chile e campanie electorala si el lucreaza in televiziune (verifica timpul on air pentru fiecare candidat sau cam asa ceva). 'Cum, Sol nu a venit inca?', pune mana pe telefon si o suna, in 20 de minute Sol vine, facem cunostinta, ne pupam, intr-o ora camera noastra e gata, casa e aproape luna, wow sa vezi dracie arata chiar bine. 2-2 in ultimele minute. Mai pe seara desfacem o sticla de vin ieftin de la supermarket (bancomatul era chiar in magazin, fir-ar sa fie nu-l vazusem). Mai vin si 2 prieteni chilieni, ai lui Enrique, facem cunostinta, ne pupam, stam si vorbim intr-un amestec de engleza si spaniola si ne miram cate cuvinte sunt aproape la fel in romana si spaniola. Vorbim de politica (daca va spunem ca un candidat are sloganul 'vamos a vivir mejor', va suna cunoscut?), istoria Chile... in fine, am vorbit in curticica din spatele casei pana s-au terminat si vinul si piscola (pisco+cola), ne-am uitat la ceas, wow e doua!, ne-am luat la revedere si ne-am pupat, a fost o seara frumoasa, 3-2 in prelungiri. Cam asta a fost prima zi in Santiago. Dupa ce am trecut de faptul ca fiecare zi incepea cu hola buenos dias muah muah! (de fapt un singur muah pentru ca in Chile se pupa lumea o singura data) ne-am mai linistit. A doua zi ne-am urcat in metrou si ne-am dus la ambasada Romaniei sa votam cu raul mai mic. Am intalnit acolo niste romani cu totul exceptionali, modul in care ne-au primit in cadrul lor a fost de vis, dar revenim mai tarziu aici.

In lunea urmatoare ne-am dus cam infricosati un pic la SII, un fel de administratia financiara, sa imi dea un numar RUT (un fel de CNP), fara de care nu prea se poate sa cumperi nimic in Chile. A fost gata in 15 min, si asta pentru ca am stat un pic pana a venit randul nostru. Foarte facil, mai ales ca era vorba de doi romani care o rupeau mai greu pe spaniola. Despre masina, vesti nasoale: Mr. Kombi, de care aflasem inainte sa ajungem aici (un tip care cumpara van-uri obisnuite si le transforma in campers) zice ca ar putea sa faca o masina, dar nu stie sigur, si mai are si niste francezi si niste germani care vor si ei un camper, si trebuie sa verifice masina si un mecanic... in concluzie noi am inteles ca nu prea ar vrea sa se lege la cap cu vreun deadline pentru masina, asa ca ne-am luat gandul. L-am gasit pe net pe Carlos, care isi vindea Tortuga lui, am fost intr-o zi si ne-am intalnit cu el, noua ne-a placut masina dar mecanicului cu care am venit la a doua intalnire nu prea i-a placut. Insa mecanicul asta era prieten cu Mr. Kombi, e posibil sa ne minta? Aveam nevoie de parerea unui alt mecanic, dar de unde gasim unul de incredere? Iata cum l-am gasit: Drumurile noastre la ambasada (caci au fost mai multe, da) ne-au adus o invitatie la o receptie cu ocazia zilei nationale. Nu rima deloc receptie la ambasada cu adidasii mei cumparati in Mendoza si prafuiti in Torres del Paine insa ne-am luat inima in dinti si ne-am dus. La receptie, primul soc: intr-o parte a curtii se auzea romana! Sa ne bagam in seama asa neinvitati? Am decis sa nu, deocamdata. Si cum stateam stingheri fix in mijloc si ne tineam eu de un pahar de pisco sour, Sandi de un pahar de suc, ne incrucisam privirea cu un preot catolic, care era cam in aceiasi situatie ca noi. Ne vorbim cam o ora, aflam ca lucreaza la ambasada Vaticanului, ca e din Columbia si ca trebuie neaparat sa vedem si Columbia in excursia noastra. La 8 insa zice ca trebuie sa plece ca vine cineva sa ii repare calculatorul si trebuie sa fie acasa. Ramanem iar singuri in mijloc. Eu imi iau paharul 3 de pisco sour, Sandi alt pahar de suc, ne ciulim urechile sa depistam unde se mai aude romana cand...'Nu stati aici singuri! Haideti sa va fac cunostinta cu lumea!' E gazda noastra, uf , ne-a salvat. 'Lumea' e un cerc de romani si ce bine e sa mai vorbim romaneste si cu altcineva, nu doar intre noi! Sunt de 20, de 4, de 30 de ani in Chile, si se vede ca se bucura fiecare sa vorbeasca romaneste asa cum ne bucuram si noi. Ne incanta urechile expresii cum ar fi 'ne-dus la biserica' sau 'moas-ta pe gheata' si nu exagerez cand zic ne incanta. Din toata gasca ne-au agatat Bogdan si Sidonia, 'unde stati in Nunoa? pai si noi! va ducem acasa, gata, am stabilit!' Si intr-adevar ne-au dus pana acasa, iar in masina cu noi era si Mircea, autorul celor doua expresii pur romanesti enumerate mai sus, iar la un moment dat, trecand cu masina pe o straduta, zice: 'Uite daca ai nevoie de un mecanic bun, chiar aici e unul!' fara sa vorbeasca cu noi, caci noi nu spusesem nimanui ca suntem in cautarea unui mecanic de incredere. Si uite asa am gasit mecanic... Ne intalnim din nou cu Carlos si cu Tortuga in service-ul noului mecanic, masina e verificata, ni se spune ca intr-adevar are probleme la motor, cu care nu putem pleca la asa un drum, insa se pot rezolva, cu atati bani si in atat timp. Ambele cifre mai mari decat am fi vrut noi. Insa Carlos mai lasa din pret, noi mai insistam si mai lasa un pic si ne hotaram: masina ramane in service, noi urmeaza sa ne intalnim saptamana viitoare sa semnam actele. Nu mai dau toate detaliile, ne intalnim, rezolvam, semnam, platim, totul relativ usor. Nu conteaza ca nu suntem chilieni si nici nu stam aici, s-a rezolvat cu pasaportul si cu RUT-ul obtinut mai sus. Ne da o hartie cu care suntem ca si proprietari si ne zic 'actul final il trimitem acasa la dvs, cam pe 15 ianuarie'. Si asa au facut. In rest, nu prea facem prin Santiago lucruri normale pentru niste turisti (dupa cum vedeti nici poze nu prea facem). Nu ne grabim sa vizitam nici Plaza de Armas, nici nu urcam pe San Cristobal. Noi alegem sa ne ducem la mall sa vedem Avatar, ne cumparam din cand in cand niste prajituri foarte foarte bune de la o cofetarie din cartier, ne miram cum de cerul nu are pic de nor si ne rugam pentru o picatura de ploaie macar. Ne facem de lucru la site, stam in hamacul din curte, Sandi se uita cu Saskia la filmele dublate in spaniola la tv, eu citesc cate o pagina pe zi dintr-o carte in spaniola, doar-doar s-o lipi si de mine... Dimineata mancam un mic dejun cum nu mancam acasa niciodata, invatam motanul casei prost dandu-i si lui ba o bucatica de salam, ba ou, ba ce mai aveam... Motanul asta nu are nici un nume, toti ii zic doar Gato, dar e cel mai sociabil motan pe care l-am vazut: vine si se roaga de toata lumea sa il mangaie, ti se urca tam nesam in brate iar noaptea, culmea, sforaie pe scaunul lui din living.

In cautare de masini ajungem si in zone mai periferice, pe la targuri gen autovit. Suntem cu ochii in patru si oricum, nu avem la noi decat bani de transport. Peste tot mergem cu metroul pentru ca e mai usor pentru noi si doar pe distante scurte mai urcam si in autobuze. Traficul e aglomerat dar infrastructura e foarte bine pusa la punct. Orasul e inconjurat de autostrazi si chiar strabatut de la nord la sud de ele. Pe foarte multe strazi sensul de mers se schimba in orele de trafic intens: dimineata se circula intr-un sens, seara invers, ne luam plasa de cateva ori pentru ca si autobuzele circula deviat cand sensul se schimba. Ne facem cumparaturile de la supermarket aproape zilnic, Sandi face de mancare ca acasa, mancam mazare, fasole pastai, dar si ciorba (acrita cu lamai ca bors nu am gasit, normal) si varza cu vita. Le mancam cu aji, un ardei iute chilian, atat de iute ca pana am terminat unul, ceilalti se uscasera. Incercam din bucataria chiliana anghinare, dar nu ne impresioneaza, de fapt, ce sa mai, nu ne place. Cautam fasole prin toate magazinele si in sfarsit gasim intr-o piata imensa, La Vega, unde ne-a dus intr-o zi Saskia. Sandi face ciorba de vacuta si fasole batuta (sau frecata, sau facaluita) si ii invitam pe colocatarii nostrii, Enrique si Saskia, la o cina romaneasca. Au fost impresionati de ciorba, si-au pus si portia 2, si fasolea le-a placut foarte mult. Eu am fost cel mai incantat, nu mai mancasem fasole batuta de luni de zile...

Sandi constata ca i s-a rupt o pereche de pantaloni si ne intrebam unde gasim un atelier sa-i repare. Ne dam seama ca nici in Romania nu am gasi, nu stim unde sa cautam. Toate afacerile mici de familie au cam disparut si daca vrei sa repari o pereche de pantofi sau sa iti cosi o ceva mai complicat e greu sa gasesti, toata lumea isi cumpara unele noi... Aici gasim 3 astfel de ateliere din greseala, in drumul nostru catre supermarket, sunt mici, au o tejghea in fata pentru a primi comenzile si o masuta mica cu o masina de cusut in colt. Lasam hainele si in cateva zile se rezolva. In ziua de Craciun scriam un mesaj pe site: 'sarmale anul asta nu cred ca vedem decat pe Skype' si eram ferm convins de asta. Era al doilea Craciun consecutiv fara sarmale, deja incepeam sa ne obisnuim. Pe la pranz insa un telefon de la Bogdan si Sidonia, ne intreaba 'ce planuri aveti in seara asta?'... ha! ca am mancat chiar doua feluri de sarmale!... A fost foarte frumos, am primit chiar si cadou de la Mos Craciun o sticla de pisco sour, probabil ca urmare a unor observatii pe baza celor n pahare consumate la receptie. Si Sandi a primit un set de suporturi, pentru paharele mele de pisco, normal.

De Revelion stiam ce vrem sa facem: sa mergem sa vedem cele mai mari focuri de artificii din America de Sud. Se intampla in fiecare an in Valparaiso si nici nu e departe, sunt cam 100 de km din Santiago. Si daca stiam deja ce vrem ne-am si interesat, nu foarte mult pentru ca ni s-a cam oferit pe tava: un prieten al lui Enrique are o casa in Vina del Mar pe care o inchiriaza. Ce usor a fost! Mergem pe 30 decembrie noi si Saskia, o tipa din Belgia care are camera vizavi de a noastra. Partea mai proasta in planul nostru este ca foarte multi se indreapta spre coasta pentru Revelion. Dovada: cand ajungem in autogara aflam ca sunt autobuze catre Vina del Mar din 5 in 5 minute. Ne imaginam deja aglomeratia... In Vina nu pare insa foarte aglomerat. Urcam intr-un 'colectivo' un fel de taxi care circula pe o ruta fixa si in care se poate urca oricine ii face cu mana. Noi am prins unul gol si eram doar noi trei, dar pe drum a oprit si a mai urcat cineva (+copil neastamparat, din pacate). E taxi? e autobuz? cred ca ambele... Casa noastra era cocotata pe o coasta de deal si aveam si noi de muncit un pic urcand pana acolo (pentru ca remember? taxiul nostru nu era taxi si ne-a lasat mai jos). Foarte micuta si subreda, parerea generala a fost ca era facuta din hartie, dar a fost exact ce aveam nevoie. Am gasit si un wireless neparolat 'prin vecini' si a fost perfect.

In prima zi ne-am dus la plaja. M-am ars bine de tot a doua zi, insa. Sandi mi-a oferit crema de soare factor 50 (cincizeci) dar am zis no gracias. Se pare ca Chile se afla sub o gaura in stratul de ozon, dar am aflat mai tarziu asta. Seara ne-am facut provizii cu pisco, lamai, vin si sampanie, palarii de carnaval si peruci aurii, ne-am indreptat cuminti spre casa noastra de carton, am stors lamaile si le-am amestecat cu pisco si cu zahar pudra, am zis ca e pisco sour si le-am baut. Aproape de miezul noptii ne-am luat sticla de sampanie si trei pahare (de sticla, sa ciocneasca frumos!) si coboram spre tarm. Pe drum Saskia, care chiar stie spaniola, opreste doi localnici din sutele care coborau de pe dealuri spre ocean si ii intreaba de mirador. Si siii, claro, mirador, ne luam dupa ei si ajungem pe un fel de dig unde valurile din cand in cand stropesc binisor. Palaria lui Sandi prinde o adiere de vant si sare in apa. Ups! E plin de lume, toti sunt in atmosfera de petrecere, nu percepem deloc toata treaba asta ca fiind periculoasa pentru noi, ba dimpotriva. 12 noaptea, sampanie, la multi ani!, feliz ano nuevo!, ciocnim paharele, oamenii pe langa noi canta, intrebam ce si aflam ca imnul Chile. Cand ati cantat ultima oara Desteapta-te romane! de Revelion? Ne incapatanam sa bem toata sampania si ultima picatura se scurge la Sandi in pahar. 'aahh you're gonna have a baby this year!' zice Saskia fericita. Noi ne uitam unul la altul, si dupa aia primim si explicatia: au un crez in Belgia, daca bei ultima picatura de sampanie la trecerea dintre ani vei avea un copil. Oare se aplica si in Romania? Artificiile au inceput mai tarziu cu vreo 10 minute si au fost intr-adevar deosebite. Tot spectacolul a durat aproximativ 20 de minute, dar faptul deosebit a fost ca era multiplicat de n ori. In larg, la aproximativ 500m as zice, erau amplasate de la Valparaiso pana in Vina, din loc in loc, puncte de lansare pentru artificii. Si toate lansau in acelasi timp, astfel incat vedeam focurile in mai multe puncte... Dupa cele 20 de minute lumea a inceput sa se retraga, si noi o data cu ei. Ce ne-a mirat, si nici acum nu inteleg, era traficul. Era mereu ora de varf in zona respectiva, observasem noi, dar la 12:30, in noaptea de Revelion? Cum e sa te gaseasca noul an in masina, prins in ambuteiaj? Acasa am atacat si sticla de vin si in jur de 2 a fost declarata castigatoare. Mai ramasese un pahar, dar noi deja dormeam. Am pus poze cu artificiile de la Revelion aici. In excursia noastra de Revelion nu puteam sa ratam Valparaiso. Declarat de Unesco World Heritage Site, trebuia vazut. Am luat un bus care ne-a lasat fix in varful unui deal din oras. Nu era zona turistica, nu scria mirador, eram dezorientati total. Ne-am hotarat sa coboram catre centrul orasului, la pas. A fost o idee buna pentru ca nu s-a intamplat nimic, dar in multe locuri ne cam aducea aminte de favelele din Rio. In centrul orasului am gasit si unul din faimoasele funiculare, dar coada de cateva zeci de persoane ne-a facut sa ne luam gandul. Am vizitat portul unde am baut un Rico Mote, o bautura traditionala, un fel de compot cu grau fiert si piersici deshidratate. Fooarte bun si racoritor! Ne-am invartit si am cautat un loc pentru pranz, toata lumea voia fructe de mare si am gasit cea mai ciudata chestie: o cladire de cateva etaje, nefinisata pe interior (peretii erau doar ciment) cu 2 etaje, cu scara interioara, si cateva 'restaurante' la etaj. Pun in ghilimele pentru ca aratau ca niste baraci cu niste mese in interior, groaznic. Partea si mai ciudata e ca erau pline ochi. Nu gaseai o masa. Ne-am ales baraca noastra si am asteptat cuminti sa se elibereze o masa, gandind ca mancarea trebuie sa fie ceea ce atrage atata lume aici, ca doar nu aspectul... Dar cel mai ciudat a fost ca mancarea nu a fost deloc buna! De neinteles pentru noi popularitatea incintei... Din pacate destul de multa mizerie in Valparaiso, mirosea cam peste tot a gunoi si nu prea se potrivea cu statutul de world heritage. Asta e, poate suntem noi pretentiosi...

Inapoi in Santiago ne-am pus pe cumparaturi. Masina urma sa fie gata si aveam nevoie de mici lucruri cum ar fi asternuturi, vesela... Incet-incet se aduna la noi in camera tot ce ne trebuie. Masina a fost gata cu cateva zile mai tarziu decat estimasera, dar ne asteptam la asta si toti ne ziceau sa ne asteptam ca 'asa e in Chile'. Stati linistiti, asa e si in Romania. Ne ducem in sfarsit intr-o vineri dupa amiaza sa ne luam masinuta in primire. Primim asigurari ca motorul este 'impecable', totul arata bine in compartimentul motorului, ne dau si niste piese de schimb sa le avem la noi, platim, ma urc la volan, trag aer in piept si plecam catre casa. Traseul de la service pana acasa il studiasem pe google maps, il gandisem de 1o ori inainte, nu era nici complicat. La volan a fost greuuuu... In toate intersectiile aveam ba cedeaza, ba stop, masina era mare si volanul se misca greu, strada ingusta si o gramada parcati aiurea, dar ne-am descurcat. Cand mai aveam 2 stradute pana acasa, mi se opreste si motorul si imi zic 'trebuia sa se intample si asta'. Dau la cheie din nou, motorul incearca, dar nimic. Ma uit la Sandi, ea se uita la mine, cel mai grozav start pentru o calatorie de ~15.000 de km este sa nu mai porneasca motorul dupa 1km. Ne cam venea sa plangem de ciuda. Mai dau o data, si inca o data, nimic nimic nimic. Ma fac ca umblu la motor, mai misc de una de alta, nu merge. Solutia evidenta era sa sunam la service, si asta si facem. Oamenii zic 'cum? nu mai porneste? venim acum' si intr-adevar in 10 minute au sosit. Tipul specialist in Vw se duce chitit pe un fir si zice 'cred ca asta e'. Il mai aranjeaza un pic si intr-adevar, masina porneste. Ne urcam la volan si mai mergem 2 minute pana acasa, parcam in fata casei si intram in casa cu ceva dubii. Urmeaza pentru noi o calatorie-test catre Argentina, doar pentru a testa masina si a experimenta trecerea granitei. Drumul e greu, se trec Anzii si daca masina rezista la drumul asta, atunci e numai de bine. Dar despre asta, in episodul urmator.

«Ushuaia, Cel mai sudic oras din lume Revelion Vina del Mar, Chile»

Ce mai zice lumea:

2010-12-21 06:18:24 in urma cu 9 ani si o luna, dOOMY a zis:

Ce tare! Cu putin noroc/ghinion ne-am petrecut la Avatar. Noi furam pe 28 Decembrie (2009) de la 8 seara la Mall-ul ala mare de la capatul metroului (nu tin minte cum ii zicea). Voi?
Si ce vreau sa spun de fapt este ca ne-am petrecut de cateva ori prin coltul ala de lume fara sa stim unii de altii... Sudamericana.info ne zice noua si a fost mult mai scurta (si ca urmare mai dureroasa) ca aventura voastra dar avem planuri spumoase pentru viitor. Daca si la voi e la fel, hai sa keep in touch ca poate iese ceva (doomylein at yahoo.com). Papa!
PS: putem sa pun comentariul asta pe prima pagina, sau ceva mai vizibil...:) Il gasiti voi, nu?

2010-01-18 19:36:14 in urma cu 10 ani, Dragos C. a zis:

Ateptam o poza cu masina!

2010-01-18 14:33:41 in urma cu 10 ani, Marius a zis:

Tare faza cu sampania!
Eu zic sa rezervati si domeniul 9luni.ro...