Peru, altiplano
martie 2010

Incepem drumul inapoi spre sud, cel mai nordic punct atins in calatoria asta va ramane Paracas. In drum inapoi spre Nazca aflam vestea cu avionul cazut care ne da complet peste cap si apoi continuam o serie de intamplari stupide care ne deprima din ce in ce mai rau. Dar nu e totul rau chiar pana la final... Ajunsi in Nazca decidem sa ne rasfatam un pic si luam o camera in hostelul in fata caruia dormisem cu cateva zile in urma. Stef iese la cumparaturi, si revine cu cina, cate o portie de pui si cartofi prajiti, cumparate de la o taraba de pe strada. Vrem sa plecam a doua zi dimineata cu noaptea in cap, adica la maxim 7. Drumul spre Cusco are vreo 660km, este prin munti, se urca si se coboara de vreo patru ori, intre 3000m si 4000m. Soseaua stim ca este buna, dar vrem sa facem drumul din trei bucati, ca sa nu alergam nici noi si nici Suchi, prea mult. In noaptea respectiva mi-e rau, indigestie nasoala, de la mancarea de cu seara?! Sunt treaza si bolesc, cand incep sa vina sms-urile din tara, la noi este vreo 2 jumate noaptea, dar in tara este deja dimineata si lumea a aflat de cutremurul din Chile. Noi inca nu stim nimic, in Peru nu s-a simtit nimic, dar dupa al doilea sms ma trezesc si intru pe net sa vad despre ce este vorba. In Peru, ca si in multe alte tari, este alerta de tsunami, intru pe google maps si ma uit sa vad unde este Nazca fata de coasta, sunt km buni, plus niste munti, deci nu se pune problema de risc de tsunami. Il gasesc pe tati pe messenger si vorbesc cu el, se speriase bisinisor cu o zi in urma, pentru ca aflase inaintea noastra de caderea avionului de la Nazca, si nu reusea sa dea de noi pentru ca nu aveam semnal la telefon. S-a linistit abia cand cei de la ambasada i-au spus ca nu erau romani in avionul respectiv. Hm... nasoala distractie! Ne simtim super prost ca s-a speriat si decidem sa fim cu ochii pe telefon mai des, sa vedem daca are baterie si semnal. Dimineata la 6 suna ceasul, eu nu dormisem mai mult de jumatate de ora de pe la 1 noaptea, cand ma trezisem prima data, asa ca ii spun lui Stef ca nu se pune problema sa plecam acum, trebuie sa mai dorm un pic. Iau abia acum niste picaturi pentru stomac si reusesc sa dorm vreo doua ore, pana pe la 8. Cand ma trezesc, Stef se plange si el de stomac, asta e o premiera, pentru ca are un stomac super rezistent. Eu nu am deloc energie, si ca de fiecare data cand imi este rau fizic, ma apuca deprimarea... Trec cateva ore stand pe net, citim despre cutremur, linistim familia si prietenii de acasa, trimitem si noi la randul nostru mesaje catre prietenii lasati in Chile, si rand pe rand aflam ca sunt bine cu totii, doar au tras o sperietura cam mare. Decidem sa plecam abia dupa ce mancam ceva la pranz, dar ne simtim amandoi prea nasol, asa ca mai stam inca o noapte in Nazca, prima zi in care nu miscam masina din loc, dupa aproape doua saptamani in Peru. Merita si ea o pauza. In final, reusim sa plecam din Nazca a doua zi, si urcusul incepe imediat, nu avem prea mult timp sa admiram peisajul. Urcam mult, Nazca este la vreo 400m si noi trebuie sa urcam la peste 4,000m, asa ca avem de tras. E tare frumos ce vedem, muntii sunt impresionanti, traficul nu este foarte nasol, e chiar bine. Aflam si o noua tactica recomandata oficial, la intrarea in curbele mai nasoale e semn sa claxonezi, sa avertizezi pe cei care vin din sens opus. Facem si noi la fel, super distractie!

Suntem pe drum de mult, nu stim inca la ce altitudine, dar am trecut de ce era mai rau, acum suntem pe un fel de podis, cand masina se opreste, si nu mai vrea sa porneasca. O lasam sa se odihneasca, ne inchipuim ca o fi de la lipsa de oxigen, desi in parcul Lauca am urcat la peste 4,500m si nu s-a oprit niciodata, doar mergea mai incet. Stef scoate capacul de la filtrul de aer si masina porneste. Ah, deci asta era, foarte bine, hai la drum! Mai mergem un pic, si masina iar se opreste, deja e cam ciudat. De data asta scoatem filtrul de aer cu totul, Stef mai scutura un pic filtrul de benzina, si pornim. Ajungem cu bine pana in Puquio, gasim o cazare decenta si super ieftina, mancam destul de misto la un carciuma afacere de familie, gasim si un net, si uitam de problemele cu masina, e totul bine. Ne bagam in pat si ne uitam la TV, in timp ce afara ploua rau de tot cateva ore bune, si noaptea la fel. E inca sezon ploios in toata zona de munte si jungla din Peru, dar dimineata este soare, frumos, la ora 8 deja iesim din oras, iar serpentine, iar urcat, dar ce frumos e! Ceata de dimineata invaluie orasul si muntii, iar noi urcam deasupra orasului si avem super privelisti. Oprim sa facem niste poze si filmulete, stam vreo 5-10 minute pe loc, si pornim la drum. Dar peste 200m masina se ineaca, Stef incearca sa bage in viteza intai, dar motorul deja se oprise. Oprim rau de tot, fix inainte de o curba, si prima data ne ocupam sa scoatem masina din drum, cat de cat. Dar de data asta nu mai stim ce sa ii facem, stim ca nu suntem mai sus decat am mers in ziua anterioara, nu poate fi de la filtrul de aer, drept urmare, degeaba il scoatem, masina tot nu porneste. Pierdem ceva timp pe loc, dar pana la urma Stef e super meserias si reuseste sa intoarca masina, fara motor pornit, si o lasam sa curga incet la vale, inapoi spre Puquio.

La vale, masina porneste, si merge chiar bine, dar nu stim ce a avut, e drum prea lung pana la urmatorul oras, vreo 180km, asa ca trebuie sa o vada un mecanic. Reparatia numarul 1. In Puquio gasim extrem de repede un mecanic, un tip foarte infipt si descurcaret, isi face de lucru pe la motorul nostru. Ii spunem ce probleme am avut cu masina, dar el pare ca are idei preconcepute, la altitudinea asta majoritatea masinilor au cam aceleasi probleme, din cauza lipsei de oxigen. Cauta un pic, ii spunem noi ca nu e de la filtrul de aer pentru ca l-am scos si tot degeaba, pana la urma gaseste o bujie care era stricata, o inlocuieste, mai regleaza ceva, si pleaca impreuna cu Stef la un test drive. Se intorc amandoi super multumiti, platim (extrem de putin, cam 9 dolari cu tot cu piesa inlocuita), si pornim la drum. Aceleasi curbe, dar masina merge super bine, Stef e super incantat, Suchi urca cu viteza a treia unele pante, excelent. Mergem o ora, deja ne facem planuri daca sa mergem si mai multi km azi, pana la un oras mai mare, dar suntem totusi circumspecti, stai sa vedem cum merge masina... Si dupa o ora, la o urcare perfect nevinovata, Suchi repeta exact aceeasi schema ca mai devreme! Ma trec toate transpiratiile, mama ei de masina si de mecanic, ce naiba mai are acum, abia suntem pe drum de o ora! Ne uitam la motor, si desi Stef a mai invatat diverse chestii, inca este o nebuloasa pentru noi ce e printre toate firele si cutiile de acolo. Oprim un camion, sa ne ajute sa impingem masina din drum, si cei doi soferi se ofera voluntari sa vada ce are masina. Sunt foarte misto tipii, o iau extrem de metodic, mai intai ne intreaba daca avem benzina, apoi verifica daca este curent la motor, daca trece benzina prin filtru etc. Si pana la urma ajung la pompa, si spun ei ca acolo ar fi problema. Mi-e mila de ei, pentru ca in timp ce fac testele astea trag benzina de prin niste furtunase, si apoi scuipa benzina pe jos... Uff... urata meserie! Masina porneste, si noi suntem inca inainte de jumatea drumului, asa ca ne gandim sa ne intoarcem in Puquio. Dar cei doi soferi ne spun sa mergem linistiti, ca de acum masina ar trebui sa mearga, si oricum ei vor conduce in spatele nostru, si daca mai avem probleme ne ajuta ei. Ok, pornim la drum, desi amandoi avem niste fete cam stresate. Trecem printr-o rezervatie plina de vicunii, mai multe decat in parcul Lauca din Chile, sunt si cateva lagune, arata bestial. Dar nu am deloc energie sa fac poze, mi se pare ca daca nu stau mereu cu urechile ciulite la sunetul scos de motor, se va opri din nou. Dar Suchi merge iar bine, Stef incearca sa ma inveseleasca si asa scot si eu aparatul si fac niste poze din mers, pentru ca nu se pune problema sa oprim masina. In nici un caz! Trecem printr-un nor de ploaie, ii da bine de tot, ba chiar la un moment dat incepe sa ploua cu gheata, drumul asta pare perfect!

Din nou mergem de vreo ora, iar la una din vai ne depasesc prietenii nostrii si ne fac semn de la revedere, se pare ca totul este bine, si ei la vale pot merge mai repede decat noi, asa ca ii dau viteza mai departe. Am o strangere de inima cand ii vad trecand pe langa noi, faptul ca erau in spatele nostru imi oferea ceva liniste, stiam ca daca avem probleme ne putem baza pe ei. Ii spun si lui Stef ce gandesc si el zice la fel, dar asta e, ne-au ajutat destul, nu puteam sa le cerem mai mult. Asa o fi? Ma uit la ei cum castiga teren in fata noastra, si ii pierd cand fac o curba la dreapta. Gata, nu ne mai vad nici ei! Nu trec 30 de secunde si Suchi iar se opreste! Of, a naibii masina! Incredibil! Stef se da jos, eu nici nu vreau sa mai vad nimic, ce naiba ii mai putem face?! Dar Stef e mai optimist, are mai multa energie decat mine, si mestereste pe la motor, asa cum i-a vazut pe cei doi soferi de mai devreme. Aceleasi faze cu scuipat benzina, pana ma anunta ca a ingitit o gura de benzina. Oribil, mi-e groaznic de mila de el, nici nu stiu cum sa il ajut. Ii dau sa bea niste apa, dar nu cred ca ajuta prea mult... Nasol! Pe marginea drumului este o femeie, asteapta o masina in sens opus, catre Puquio, venise pana acolo pe jos de la vreo stana de prin zona. Isi baga si ea nasol pe acolo, ce faceti, probleme cu masina? Vai, ce rau! Prima data pare draguta, dar incet incet incearca sa ne convinga sa ne intoarcem catre Puquio, ca sa o ducem si pe ea, ca cica nu e nimic inainte, nu e nici un sat, nimic. Asta mi se pare cam nasol, inteleg ca are nevoie de o masina, dar mi se pare cam urat sa ne minta, pentru ca sunt multe sate in drumul nostru, si stiu pentru ca avem harta. In departare sunt niste nori negri, se apropie ploaia! Perfect! Desi ma cam supara ca pare sa cobeasca pe langa noi, ii spun femeii sa stea linistita, pentru ca daca vine ploaia poate sa intre la noi in masina, nu e nici o problema. Dar ploaia e inca departe, si noi avem alte griji... masina tot nu merge... Stef ma roaga sa ma urc la volan sa incerc sa pornesc masina, in timp ce el se uita la motor sa vada ce se intampla pe acolo. Dau de cheie, apas pe acceleratie de cateva ori, dar masina scoate aceleasi zgomote si apoi se opreste. Ma asez cu capul pe volan... unde e optimismul ala de care avem nevoie? De ce imi vine mai degraba sa injur decat sa zic "lasa, ca o sa fie bine"? Opresc masina de tot, scot cheia, si repet procedura. Ca la Windows, incerc sa dau un restart. Si culmea e ca functioneaza, masina porneste! Stef apare disperat la geam "merge, merge!". Ma panichez, nu stiu ce naiba sa fac, sunt cu piciorul pe acceleratie si cu mana pe cheie, eu ce fac acum?! Las cheia in pozitie normala, si mai ridic piciorul de pe acceleratie, si incerc sa trec la locul meu, sa il las pe Stef sa urce la volan, dar fara sa ridic piciorul de pe acceleratie. Nu stiu cum, dar reusim sa facem schema, se pare ca daca nu lasam motorul sa moara, e ok. Pornim din nou la drum, nu mai vorbim nimic, suntem cu urechile ciulite pe motor! Privelistile sunt fabuloase, am urcat foarte sus si acum coboram, super serpentine, super verde, si niste nori albi, pufosi! Mama ei de masina! Nu mai stiu cate ore trec, probabil o mie, dar reusim sa ajungem in Chalhuanca, dupa ce motorul s-a mai oprit de cateva opri, dar de fiecare data eram la vale, si masina a pornit din nou, din mers. Ajungem in urmatoarea localitate, Chalhuanca, gasim un mecanic, si incepem din nou ritualul. Reparatia numarul 2. Stef face greseala sa ii spuna ca el crede ca este de la pompa, si mecanicul ii spune direct nu, nu e asa. Se uita la motor, si cica ar fi ceva infundat pe la carburator, si nu ar strica sa schimbam si filtrul de benzina. Ok, le facem pe toate, si cam in 20 de minute putem pleca de acolo. Ma uit la Stef si nu imi vine sa cred, asta e tot? Eu ma asteptam sa stam in service cel putin o zi. Dar nu, cica asta a fost tot, ceva de la carburator nu lasa benzina sa intre sau sa iasa, nu am priceput prea bine, dar acum cica e ok. Scapam iarasi ieftin, doar vreo 5 dolari. Cat stam acolo eu imi fac de lucru si hranesc vreo doi catei, cu niste biscuiti ramasi prin pungi, cand apare si o oaie. E super simpatica, se comporta exact ca un catel, cand stapanul cheama cainii in curte, alearga si ea la apel, super draguta. Gata si reparatia, ne cazam, mancam, stam linistiti, pentru ca suntem pe la 2,800m si incercam sa ne aclimatizam usor!

Dimineata pornim iar la drum, parca un pic mai veseli, dar eu tot am inima stransa, parca a durat prea putin reparatia de aseara. Iar e liniste, nu zice nimeni nimic, dar Suchi merge bine. Stef e mai pragmatic, imi zice foarte clar ca degeaba ma stresez, ca daca e sa se strice se strica si daca imi fac eu multe griji. Da, perfect logic, dar nu ma convinge. Desi masina merge foarte bine, refuz toate invitatiile lui de a opri sa facem poze, hai sa mergem, avem doar 120km de vale pana la urmatorul oras. Ehei... si ce se intampla? Suntem fix la jumatatea drumului cand Stef incetineste mult pentru o curba mai nasoala, si motorul se opreste din nou! Incredibil! A treia oara in doua zile, dupa doua reparatii! Dar se pare ca acum masina porneste foarte usor, doar ca nu prea suporta sa nu fie accelerata. La 10 dimineata suntem deja in Abancay, si din nou cautam un mecanic. Reparatia numarul 3. Mecanici sunt cu sutele, asa ca nu e greu sa gasim si noi unul disponibil, si de data asta se pare ca da, pompa are ceva, o scot de acolo si avea ceva rupt, cum de mecanicul din Chalhuanca nu a vazut asta?! Nu mai scapam asa de ieftin, pompa costa vreo 30 de dolari, mai dam vreo 15 pe reparatie, dar suna ca si cum asta a fost. In timp ce stam sa reparam masina suntem opriti langa un mic magazin care vinde cola si alte minuni. Intrand in el observ si o masina de cusut intr-un colt, si intru in vorba cu vanzatoarea/ patroana. Da, masina chiar functioneaza, si dansa se princepe la cusut, asa ca profit de ocazie si repar niste pantaloni care cedasera nevos cu ceva timp in urma, dar pe care nu avusesem ocazia sa ii repar pana acum. Un dolar si 20 de minute ca sa rezolve o ruptura destul de serioase, super fain! Stef este super ambitios, nu mai are chef de zile pierdute pe drum, este abia 11 dimineata, asa ca vrea sa mergem in Cusco, la 180km distanta de Abancay.

Zic da cu jumatate de gura, si pornim la drum. Mai intai vreo 40km de urcare, nu foarte abrupt, e cu multe serpentine, masina merge bine. Mergem prin ploaie ceva vreme, traficul e decent, ajungem si la coborare, facem tot felul de calcule despre cat mai avem pana in Cusco, si ajungem la concluzia ca indiferent cat de rau o fi, nu putem facem mai mult de 6 ore pe drum, deci la 6 seara ar trebui sa fim in Cusco. Primul semn prost, stam vreo 30 de minute la o bariera, se lucreaza pe drum si se circula pe un singur sens. Of of... Mai mergem un pic si masina da semne ca are aceleasi probleme, wow, cum e posibil!? Refuz sa ma mai gandesc la ce ar putea sa fie, am jucat jocul asta prea multe zile la rand, atata timp cat merge e ok, o sa ma enervez din nou cand se opreste de tot! Dar avem noroc si masina merge, si pe la 3 jumate ajungem la o noua bariera. Doar ca aici sunt multi oameni de jos, pe langa masini, cam ciudat. Aflam ca in fata noastra drumul e afectat grav de tot de la ploile din ultimele luni, si se lucreaza la el cateva ore pe zi, si acum e inchis pana la 5. Oh, minunat! Ne resemnam, mai avem alte locuri unde putem opri pe drum inainte de Cusco, asa ca asta e, asteptam ora 5. Pe marginea drumului e o mizerie infioratoare, mici afaceristi vin si vand de mancare celor aflati in drum, iar lumea, dupa ce termina de mancat, arunca totul pe marginea drumului. Infect! Sunt nasoi peruanii astia, fac ce vor, unde vor, ii doare fix in cot de ceilalti! iar de grija fata de mediul inconjurator nu au auzit, cu siguranta! Stau resemnata in masina, ma uit pe geam la mizeria de pe drum si printre niste crengi cazute mi se pare ca vad un paianjen imens, gen tarantula. Ma frec la ochi, ma mai uit odata, spuneam si mai demult ca probabil as avea si eu nevoie de ochelari, deci sunt cam sceptica ca ar fi paianjen. Dar creatura tot paianjen pare asa ca il chem pe Stef. Ce e chestia aia de acolo, e paianjen? Da, sa stii ca asta e, ha, si ce mare e! Uf! Stef, pleaca de acolo ca poate sare pe tine, nici nu stiu, o fi veninos? Dar Stef isi face de lucru de langa creatura, ii face poze, apoi isi face poza langa paianjen.... Uff...

Eu imi fac niste prieteni mai normali, gasesc iar un catelus mic de tot pe care il hranesc, si ca de fiecare data intreb "il luam cu noi, ca uite ce dragut e?". Asta ar mai lipsi, un caine sau o pisica in masina asta, si asa aglomerata cu de toate! Ne este dor de Rio, pe care l-am lasat la tara la bunicii lui Stef, si despre care aflam ca e tare vrednic (nu mai mananca gaini!) si se face din ce in ce mai mare. Of...

Se face ora 5 si plecam la drum, dar nu inainte de a face o super imbulzeala la bariera, suntem 3 coloane de masini, e nebunie! Inaintam cativa metri, si vedem ce a reusit sa faca raul dintr-o sosea respectabila. E incredibil, pamantul este surpat rau de tot, oare cat de mare a fost apa in zonele astea? Trecem greu, masina nu este tocmai in forma maxima, noi nici atat. Dar trecem peste toate, Suchi zburda mai repede, ne da sperante ca va fi bine. Trecem pe langa ultima localitate mai maricica, dar Stef nu mai vrea nimic altceva decat Cusco, asa ca hai inainte, chit ca ajungem pe la 7, deci cu jumatate de ora mai tarziu decat apusul. Ok... Cu vreo 50km inainte de Cusco incepe super urcus, ce tampenie, cartea noastra spunea ca tocmai aici incepe o coborare, hm... si parea de incredere pana acum. Dar mergem inainte, Stef se prinde care sunt chichitele lui Suchi si nu mai suferim din cauza ei... mai sunt 20km pana in Cusco.

Oprim langa o benzinarie, drumul principal e blocat si se ocoleste pe niste ulite de pamant (deja era intuneric), super ciudat. Ne trezim cu doua camioane din fata, ce naiba, credeam ca e traficul dirijat si acum e randul nostru sa trecem, dar se pare ca politistii dorm pe ei, e legea junglei aici. Si evident, legea junglei zice ca Suchi nu se pune contra unui camion, asa ca dam inapoi, cu grija sa nu nimerim intr-un sant plin de noroi si apa, ce chin! Si cand nu se mai vede nimic din fata, dam inainte, drumul e cam cu damburi, si POC! Ce mai e acum? S-a auzit super nasol! S-a rupt cablul de la ambreiaj! Stef coboara din masina, e plin de nervi, exact asta ne mai lipsea! Nu ne mai place de Suchi, azi nu e prietena noastra deloc! Noi ne-am gandit mult cand am luat masina, stiam ca luam o masina veche de 20 de ani, in bugetul nostru erau bani destui pentru diverse reparatii pe care va trebui sa le facem pe drum, dar cumva creierul nostru nu era pregatit pentru astfel de zile, erau pregatiti doar banii de reparatii, nu si capacitatea de a rezista la stres... Si uite asa, mergem inainte fara ambreiaj. Da, se poate! In Santiago o ascultasem pe Sidonia cum ne povestea aventura ei prin mijlocul orasului dupa o intamplare similara, noi acum nu ne mai doream decat sa ajungem in oras. Aici se cuvine o paranteza despre 'soferii' peruani si vreo doua intamplari relevante: e noapte si suntem intr-un sat in apropiere de Cusco, masina merge cum merge si in fata noastra apare o curba de 90 de grade la dreapta. Pe contrasens e oprit un camion chiar in curba si din dreapta apare un autobuz. Cine trece primul: autobuzul cu numar de Peru sau Vw Kombi cu numar de Chile? Noi intram normal in curba pentru ca sensul nostru nu era blocat, si la fel de normal intra si autobuzul, noi ne apropiem de bordura, autobuzul de noi , pana cand ne lipim rotile de bordura si autobuzul se opreste la un centimetru de oglinda noastra. Nu mai insist pe subiect, dupa un schimb de claxoane am dat spasiti in spate sa facem loc autobuzului sa treaca... Si intamplarea doi, eram deja in Cusco, ambreiajul nostru era deja rupt, si incercam sa trecem cu bine de un bump limitator de viteza cand apare un Tico albastru si dragut fix in dreapta noastra si ne depaseste linistit. Ne-a stat inima, ce sa mai... Of, si da Dumnezeu si ajungem si in Cusco, o luam la vale, trecem de cateva cartiere mai dubioase, si oprim la primul hostel decent pe care il gasim. Of... ce zi! Dimineata ne trezim rupti de foame, nu aveam nici un fel de mancare la noi, hostelul nu avea mic dejun, asa ca iesim la vanatoare. Ploua ca naiba, nu ajuta deloc la moral! Dar gasim o mica taverna chiar la doi pasi de hostel, si cerem mic dejun. Un dolar fiecare pentru un mic dejun foarte gustos, dar complet neasteptat: supa cu legume, peste cu orez, si la final un ceai sau o cafea. La 10 dimineata. Dar cine se mai plange, se opreste si ploaia, si hai la reparatia numarul 3. La sfatul tipului de la hostel Stef opreste un taximetrist si il intreaba daca stie un service de VW, si uite ca avem noroc, primul oprit chiar stie pe cineva, si in cateva ore se rezolva si treaba cu ambreiajul, si alte chestii, deja nici nu mai stiu, parca tot la carburator zicea ca e ceva. In dimineata respectiva raman singura la hostel si ii povestesc patania doar lui Bug, care se ofera sa vina sa ne ajute. Ah, ce bine ar fi daca ar fi si ei aici, doi e mai mult decat unu, dar e mai putin decat patru, sau chiar sase... Ehei, ce frumos ar fi fost sa fim in formatie completa! Suntem in Plaza de Armas, nu mai ploua, e la fel de frumos cum ne aducem noi aminte, gasim un local dragut unde au la oferta paste si un pahar de vin, ah, viata e frumoasa! Dam sms in tara, lui Bug si Cris, le spunem ca la 2 nations e inchis, dar masina e ok, e totul bine! 2 nations e un local mic de tot, pe care il gasisem noi patru cu doi ani in urma, dar acum era in renovare, nu l-am mai prins deschis. Dar in Cusco e chiar frumos, cand masina merge, si afara nu ploua.

Ne hotaram sa schimbam hostelul, gasim unul mai central si mai calduros, plus ca are internet, si ne pregatim sa scoatem masina. Si ce sa vezi? Iar scoate zgomote ciudate la plecare, si se opreste cand ti-e lumea mai draga... Mda... Reparatia numarul 4, dar la acelasi mester, sa vada ca nu a facut treaba buna prima data. Dar acum nici el nu mai stie ce naiba e, scoate un milion de piese si pana la urma da un verdict nasol, zgomotul e din interiorul motorului, deci trebuie demontat sa vada ce e acolo. Asta inseamna vreo 350 de dolari, cam jumatate din bugetul nostru de intretinere a masinii, deci daca se mai strica ceva de acum incolo e cam nasol! Dar ce sa faci, macar sa mearga de acum incolo, asa ca ne luam bagajul si pornim spre hostel, revenim mai pe seara sa vedem ce este in motor. Cat timp stam acolo, in strada, ne abordeaza un peruan, ca are si el un VW Kombi, si vrea sa il faca si el camper, si daca poate sa faca niste poze cu masina, sa aiba idei. Noi il lasam, nu e primul care zice acelasi discurs, si pare ok, ba chiar la un moment dat zice ca a fost preot. Dar dupa ce pleaca tipul, cei de la atelier ne cam cearta, de ce l-am lasat sa faca poze, nu stim ca in Peru nu trebuie sa ai incredere in nimeni? Ca daca ne pune masina sub urmarire, ca stie ca suntem turisti? Of, Doamne, pe bune? Ce am facut? Of, si faza asta ca sa nu ai incredere in nimeni, pai si ce facem, nu mai vorbim cu nimeni, doar ne uitam cu trec norii pe cer? Sa cunosti lumea e o parte importanta din experienta de a calatorii, si sa fii tot timpul cu garda ridicata e atat de obositor! Dar, da, au dreptate, poate nu ar trebui sa stam chiar asa, cu usa deschisa (la propriu), pentru fiecare om care trece pe strada... Luam un taxi spre hostel, si desi stim ca trebuie sa coste doar 2,5 soli, ii spunem adresa, si acceptam sa dam 3 soli. Asta e, teapa pentru turisti! Hostelul nostru este pe un deal mai sus de Plaza de Armas, e destul de urcat, si noi suntem cu ceva bagaje, asa ca ne pica fata cand soferul ne spune ca nu poate urca mai sus de piata, ca nu stiu ce probleme sunt pe strada si de aici mergem noi pe jos. Pai mai nene, nu era normal sa spui asta cand ti-am zis adresa? Dar pe om il doare fix in cot, ii dau banii asa ca la revedere, degeaba se mai cearta Stef cu el. Eu sunt resemnata, o iau spre deal, Stef inca se mai plange ca ce blegi am fost ca i-am dat banii. Asta cam asa e, dar sa fie el sanatos, ca si asa nu rezolvam nimic! La masa la pranz Stef primeste alt desert decat comandase, dar iar nu zice nimic, iar se oftica, de ce nu o'm zice noi nimic? Pai nu stiu, pentru ca vreau liniste, nu mai vreau sa ma mai cert cu nimeni, Cusco si asa e super agansant, si nu rezolvi nimic daca te plangi, localnicii sunt complet dezinteresati de problemele tale. E nasol, e prima zi cand stau cu capul pe masa si ma gandesc "vreau acasa". Imi vine sa plang, stomacul ma doare de 3 zile, masina nu merge, in Cusco ploua si e plin de nesimtiti, vreau acasa. Verbalizez toata treaba si Stef zice, da, si eu! Macar nu ne contrazicem! Hihi! In momente din astea sunt Gica Contra, argumentele logice nu functioneaza cu mine, deci degeaba imi dau seama ca intorsul acasa nu rezolva nimic, eu asta vreau, si gata! Ma prind prin ce stare trec, asa ca ma fac mica, ma bag intr-un colt, si astept sa imi treaca! Am cateva sesiuni de terapie cu cei de acasa, si incet-incet parca ma simt mai bine, sau macar nu ma mai simt asa de rau. O parte din semnele rele trec, macar nu ma mai doare stomacul! Dar cei din Cusco tot nasoi sunt, si ploaia ne aranjeaza bine de tot de vreo doua ori, nici nu stii cand sa iesi din casa, pentru ca ploaia are un program super haotic. Cusco e tare frumos, este fosta capitala incasa, un oras cu o arhitectura deosebita, si istorie la fiecare pas. Este orasul de unde se fac trasee catre Machu Pichu, o ruina incasa extrem de celebra, de cativa ani se numara printre noile minuni ale lumii. Noi am vazut Cusco si Machu Pichu acum doi ani, cand am mai fost pe aici, acum ne doream sa revenim doar pentru atmosfera, nimic mai mult. Numai ca de la finalul lui ianuarie Machu Pichu este inchis, cursele de tren care duceau turistii la ruine au fost anulate, pentru ca ploile au distrus calea ferata, si inca se mai lucreaza la ea. Inca nu se stie cat mai dureaza situatia, aprilie pare a fi cea mai probabila data cand se da liber la turisti, dar pana atunci e foame mare in Cusco! Extrem de multi turisti si-au anulat planurile de a mai vizita Peru, sau cel putin Cusco, in lipsa de Machu Pichu. Asa ca acum in oras pare sa fie o noua lege, cum prinzi un turist, scoate de la el tot ce poti, pentru ca cine stie cand mai prinzi altul. Intr-una din seri stam pe niste trepte in Plaza de Armas si vine la noi o tanti cu diverse de vanzare. Dar chiar nu vrem nimic, nici caciuli, nici sosete... Si cum sta ea in fata noastra si ne povesteste cate are in sacosa, vedem in spatele ei alta tipa, sta la rand sa ne abordeze... Ma uit prin piata si da, sunt mai putini turisti decat vanzatori... deci e oarecum normal ce ni se intampla... Dar oricum... extrema experienta!

A doua zi scoatem si motorul, ne uitam la el intins pe jos prin curtea mecanicului si ne doare sufletul, desi e doar un morman de fiare! Dar e Suchi a noastra, si ne-a plimbat deja 7,000km prin conditii nu tocmai normale, si ne e draga. 7,000km nu e deloc putin, ar trebui sa fie cam jumatate din calatoaria noastra, si nu e rau sa mergi jumatate din drum fara probleme majore. Motorul este redus la cateva bucati de fiare, cand primim verdictul, nu e nimic grav, motorul e ca nou, majoritatea pieselor sunt noi noute (stim, ca doar asta am platit in Santiago). O singura chestie mica face figuri, e usor de schimbat, si pana la urma reparatia ne costa doar 200 dolari, pentru ca mai mult am platit munca de a da jos motorul si a-l pune la loc... Stam mult prin Cusco, timpul trece aiurea, nu facem nimic special, doar ne plimbam, descoperim chestii pe care nu le-am vazut prima data, mai cumparam niste lucruri, prindem si o zi cu festivitati in Plaza de Armas... Reusesc sa gasesc din nou un atelier unde lucrurile se fac manual, si de unde cumparasem niste chestii acum doi ani, mai dam o comanda, deja cumparam cadouri pentru acasa, deci nu pot da mai multe detalii, hihi! Intr-una din seri trecem din nou pe langa o tanti care vinde tot felul de chestii facute de ea, din lana, si stim ca sunt facute de ea pentru ca o vedem in ficare zi cum impleteste. Asa ca de data asta ma intorc din drum si cumparam o curea, macar ea nu ne-a batut la cap, si ea chiar le munceste, nu cum fac ceilalti... doar trafic, banuim noi...

Primim masina din service, dar mai stam o zi in Cusco, e 7 martie si e baba mea, incepe frumos, cu soare, si noi parca suntem intr-o dispozitie mai buna. Ba chiar trece toata ziua si nu e nici un strop de ploaie, prima data de cand suntem in Cusco. Si uite asa trece o saptamana in Cusco, si reusim si noi sa ne urnim sa facem un test cu masina, sa ne plimbam prin Valle Sagrado (Valea Sacra), la vreo 50-100km de Cusco, o vale cu vechi sate pline de farmec si traditii locale. Inca stresati de posibilele probleme, mergem pe drum dar mintea e usor departe. Masina merge binishor, ok... pana la urma daca face figuri o punem intr-un container si o trimitem in Chile, si noi continuam cu bus-ul, ca doar nu o sa ne legam de ea la infinit! Drumul e tare frumos, e cam ca la noi acasa, verde si plin de flori, ca la munte, doar ca suntem mult mai sus, pe la vreo 2,500m. Pe drum avem un singur obiectiv turistic, un salar, dar ce salar! Ajungem la el pe un drum de pamant, si vedem salarul intr-o vale sub noi! Este impresionant, absolut imens, si terasat, arata ca in tarile arabe, unde fac ei vopseluri colorate, numai ca aici e plin de sare. Si noroi, pentru ca de la atatea ploi si aici s-a simtit. Ne intalnim si cu niste gasti de turisti, ei stau la intrare si asculta niste povesti, dar noi vrem sa exploram, asa ca mergem mai departe. Incercam sa gasim niste poteci care sa duca in jos, dar nu nimerim nici una, putem doar sa ne plimbam pe marginea de sus a salarului, cu mare grija pe unde calcam printre canale de apa si poteca de sare.

Drumul e tare frumos, e cam ca la noi acasa, verde si plin de flori, ca la munte, doar ca suntem mult mai sus, pe la vreo 2,500m. Pe drum avem un singur obiectiv turistic, un salar, dar ce salar! Ajungem la el pe un drum de pamant, si vedem salarul intr-o vale sub noi! Este impresionant, absolut imens, si terasat, arata ca in tarile arabe, unde fac ei vopseluri colorate, numai ca aici e plin de sare. Si noroi, pentru ca de la atatea ploi si aici s-a simtit. Ne intalnim si cu niste gasti de turisti, ei stau la intrare si asculta niste povesti, dar noi vrem sa exploram, asa ca mergem mai departe. Incercam sa gasim niste poteci care sa duca in jos, dar nu nimerim nici una, putem doar sa ne plimbam pe marginea de sus a salarului, cu mare grija pe unde calcam printre canale de apa si poteca de sare.

Cerul se cam intuneca si nu credem sa avem noi noroc de doua zile fara ploaie, la rand, asa ca fugim spre masina mai repede decat am fi vrut. Continuam drumul si gasim o cazare foarte faina, in curtea unui hotel, e super verde si plin de pasari, e dragut rau! Au si niste papagali pe care ii lasa sa iasa din colivie, si un mic restaurant, asa ca e super placut! Noaptea ploua destul de rau, si ne cam facem griji cum mai iesim noi a doua zi, daca ne innamolim pe aici, dar dimineata e soare, frumos, abia se vad urmele din timpul noptii. Langa masina e plin de trifoi si imi arunc o privire prin iarba, ba chiar mi se pare ca vad un trifoi cu patru foi! Dar nu, e doar o iluzie, erau doua fire imbarligate, asa ca las trifoiul si ma duc sa il ajut pe Stef sa aranjeze ceva prin masina. Dar ispita e mare, asa ca dupa aia ma intorc din nou la trifoi, sunt un milion de fire pe acolo, dar exact cand Stef ma intreaba daca vreau sa ma ajute, ma ridic victorioasa din iarba, cu un fir de trifoi cu patru foi! Incredibil, e prima data cand gasesc asa ceva, plus baba mea cea frumoasa, trebuie sa fie de bine! Ei, si daca nu o sa fie bine, e macar o iluzie frumoasa, macar e bine la moral!

Inca o zi in Cusco, inca o seara la taverna cu paste si vin, ce placut! Vor ramane in urma toate problemele si toti cei care ne-au agasat, amintirile vor fi de bine, asa cum e de fiecare data, si chiar daca le scriem aici si pe cele rele... asta e, prin asta trecem, nu putem sa "vindem" povestea asta ca pe ceva perfect, secunda de secunda. Pornim spre Puno, pe malul lacului Titicaca, o alta locatie pe care o revizitam, pentru ca a fost foarte fain prima data, si vrem mai mult. Drumul e lung, 400km, am mai mers asa mult intr-o singura zi doar in Chile, pe coasta, pe Panamericana, si avem ceva emotii, acum e drum prin munti, oare cat o fi de incalcit? Culmea e ca am mai facut drumul asta acum doi ani, in sens invers, dar nu imi aduc aminte nimic din el... Eram in bus, nu ma preocupa deloca daca drumul e greu sau nu, era problema altora! Dar avem noroc, drumul este usor, soseaua este buna in mare parte, urcam domol, la un moment dat Stef imi zice ca avem peste o ora de cand mergem cu 70km/ora. Ce dragut! Singura chestie mai palpitanta este cand trecem prin Juliaca, un oras destul de mare la vreo 45 km de Puno, trafic la greu, strazi inchise, nimerim pe contrasens la un moment dat, dar toata lumea face la fel, si oricum, dupa 50m revenim pe drumul care trebuie...

Ajungem in Puno pe lumina, gasim cazare pentru noi si parcare pentru Suchi, si atacam orasul. Gasim chinezii de acum doi ani, si mancarea e la fel de buna, si de multa. Eu renunt pe la jumatate, dar Stef e mai ambitios, adevarul e ca e greu de lasat in farfurie asa ceva. De cand suntem in Peru am mancat multe chestii locale, si foarte gustoase. Au o chestie foarte buna care se cheama Lomo Saltado, carne de vita cu orez, cartofi prajiti si un amestec de legume, foarte fain. Foarte ciudat este ca am mancat extrem de mult orez, cam la orice mancare era si orez, si noua ni se pare ciudat cand acelasi fel de mancare are la garnitura si orez si cartofi prajiti, la noi e ori una ori alta...

Printre ciudateniile locale se numara si porcii de guineea, cei care la noi incep sa castige popularitate ca si animale de companie, aici sunt o mare delicatesa. De data asta nu am mai incercat, a fost de ajuns acum doi ani. Nu e nimic rau la gust, sunt ca o carne alba un pic mai gustoasa decat pieptul de pui, mai ciudati ca si consistenta, pentru ca au un milion de oase (sunt mici), dar e ciudat cand stii ce mananci... Mai ales ca in unele restaurante vezi in meniu poza lor, rastigniti intr-o farfurie, ca un porc la protap, cu marul in gura! Hm... Tot mai bun e un lomo saltado!

Mai e si carnea de alpaca, o ruda a lamei, domesticita de peruani de multa vreme, are o carne frageda ca cea de vita, dar are avantajul ca nu are colesterol. Frageda, carnea de vita? Da, se pare ca se poate, desi inca nu am aflat care este secretul lor. Vorbind cu Carla, in Parcas, mi-a spus ca ei taie vacile cand sunt tinerele, sub un an, asta cred ca e important, iar cand fac gratarul, focul este mult mai slab decat la noi, trebuie sa poti sa tii mana deasupra gratarului, si sa lasi carnea mult, cam 20-30 de minute pe prima parte, si un pic mai putin de partea a doua... Hm... o sa facem si noi un test in spatele blocului la Bobocica! La chinezi mancam un amestec de carne cu legume, sos demential, si un fel de paste. Oare cum fac legumele astea? De data asta ne descurcam mai bine cu meniul, in spaniola si chineza, de data asta mai nimerim un pic din spaniola, si nu e asa o aventura! Dar e simpatic sa vezi aceeasi bucatari cu ochii migdalati... Ma rog, poate nu sunt chiar aceeasi... dar sunt chiar chinezi!

Suntem din nou in Puno pentru ca vrem sa stam doua nopti pe una din insulele de pe lac, la o familie din comunitatea respectiva. Data trecuta am facut un tur clasic, si am stat doar o noapte, dar acum vrem sa avem mai mult timp sa vorbim cu membrii familiei, sa ne povesteasca despre viata lor pe insula. Mergem pe cont propriu, pentru ca stim ca asa vor ajunge mai multi bani la familie, in loc de agentie, desi asta o sa ne coste mai mult decat am crezut noi! Nimerim pe un vaporas unde ne taxeaza drumul dus-intors plus niste taxe de a intra pe insule, desi nu stim sigur daca ne ducem pe toate insulele. Dar cica e musai. Pai si la retur cum facem, trebuie musai cu acelasi vapor? Nu musai, trebuie sa fie doar aceeasi companie, dar compania are foarte multe vaporase! Ehei... pana la urma platim aiurea intrarea pe una din insule, Taquile, pentru ca nu vrem sa ne mai ducem acolo, si in plus, platim separat si returul, pentru ca din portul din care plecam noi nu e nici un vapor de-al companiei de la care am luat biletul initial... Si pe langa asta, platim dublu fata de localnici. Dupa ce ii confirma lui Stef ca biletul nostru nu e valabil, intrebam , bine, dar cat e pana in Puno? La care unul din ei spune 10 si unul 15! Stef se cam oftica si ii intreaba 'platim mai mult pentru ca suntem turisti si straini, sau ce?' Dar 'capitanul' e decis sa scoata 10 soles in plus si ramane neclintit in nesimtirea lui. Ehei... din nou, ei sa fie sanatosi! Ca stiu ca depun mult efort in a stoarce turistii de bani! Frustrant pentru ca nu stii niciodata daca platesti corect, sau prea mult, sau prea putin. Titicaca este cel mai mare lac navigabil la altitudinea asta, adica aproape 4,000m, si este impartit intre Peru si Bolivia, cam jumi-juma, inclusiv cele patru insule naturale, doua sunt in Peru, doua in Bolivia. In partea peruana, la mai putin de jumatate de ora de mers cu barca, sunt insulele Uros, asa numitele insule plutitoare, facute de mana omului. Le-am vizitat si acum, mai mult din intamplare, dar a fost frumos sa ii revedem. Complexul Uros reuneste mai mult de o suta de insule, mai mici sau mai mari, pe fiecare insula traieste o familie extinsa, in maxim 50-100 de metrii patari. Sunt popor aymara, la fel ca cel din Parcul Launca din Chile, popor pre-incas, cei de pe insulelel Uros s-au refugiat pe lac in timpul invaziei incase, si de atunci traiesc aici. Partea ciudata sunt insulele, facute din radacini si stuf, ancorate intre ele ca sa nu pluteasca aiurea... reacoperite cu stuf la fiecare cateva luni, si refacute complet o data la cativa ani... Ce viata! La jumatate de ora de "civilizatie", ei traiesc aici in natura, din pescuit, si vanat rate, fac troc cu cei de pe mal, si mai nou, castiga niste bani din turism. Apoi am ajuns pe Amantani, o insula naturala, ca un munte in mijlocul apelor, pe care traiesc cam 4,000 de persoane, vorbesc quechua, vechea limba incasa, si traiesc cam la fel de in natura ca si cei de pe insulele Uros. In plus fata de cei de pe Uros pot face agricultura, exploatand la maxim pamantul pe care il au, si nu e deloc usor, pentru ca este doar munte, deci inseamna multe terasari. Mai cresc cateva gaini, dar nu foarte multe pentru ca strica pamantul legumelor, niste oi pentru lapte si lana, si niste magari, sa ajute la lucrul la camp.

Nimerim la Celia, o doamna la 25 de ani, nemaritata, dar cu doi copii, o fata de 9 ani, si un baiat de 6 ani. Ne spune singura ca nu are barbat, si de asta inca traieste cu mama ei, dar noi suntem finuti, si nu intrebam mai mult, nu stiu cat este de ciudat sau nu, sa fii nemaritata dar cu doi copii, pe Amantani. Oricum, a facut primul copil la 16 ani, si cam asta pare sa fie norma pe insula... wow! Casa e micuta, si camera noastra cred ca este cea mai aratoasa, desi este destul de spartana. Patru paturi, o masuta, si doua olite sub pat, hihi! Oricum, de data asta avem un bec, care chiar functioneaza, super lux, data trecuta am stat la lumina lumanarii. Acum se pare ca au beneficiat de niste subventii, si cam toate casele au cel putin un panou solar, din care se hranesc un televizor, un radio si cateva becuri ecologice! Bucataria e simpla, cu un cuptor de pamant si ulcele de lut, dar mancare e tare buna, desi doua zile nu prindem carne deloc, hihi! Bem ceai la fiecare masa, mancam ciorba si felul doi si la pranz si seara, iar dimineata clatite cu dulceata, ce lux! Ne povesteste la fiecare masa ce avem in farfurie, uneori intelegem, uneori nu, dar e bun de fiecare data. Am retinut o leguma, quinoa, un fel de ruda a orezului, doar ca e mult mai mic, si mai gustos, chiar si fara sosuri smechere. Intr-una din zile mancam quinoa, cartofi prajiti si un fel de snitel din morcovi rasi, ceapa si fasole pastai tataia marunt. Extrem de gustos, sau poate ne era noua foarte foame?! In prima seara urcam pana la terenul de fotbal, si gasim acolo o gasca intreaga de turisti care joaca fotbal cu niste baieti de pe insula. E tare ciudat! In primul rand pentru ca au ales sa joace fotbal in loc sa vada ruinele, si in al doilea rand pentru ca POT sa joace fotbal la altitudinea asta, din nou, aproape 4,000m. Stam si noi si ne uitam, nu m-as baga in joc nici pentru un milion de dolari, cred ca dupa un astfel de efort iti plesneste capul, pentru mine e greu si mersul pe strada, chiar si dupa o saptamana jumate de cand suntem la peste 3,000m.

Zilele sunt frumoase, cu mult soare, dar in ambele nopti ploua ingrozitor, si bate un vant cumplit, de ai senzatia ca acoperisul se va ridica si va pleca luat de vant, sau poate chiar casa cu totul! In a doua seara ploaia incepe inainte ca noi sa adormim, e chiar infricosator, abia il mai aud pe Stef vorbind langa mine in pat, atat de tare e zgomotul! WOW! Si mai suntem si pe o insula... mai bine adorm mai repede, sa nu mai aud nimic! Cunoastem toata familia, si sunt tare draguti, mai ales cei mici, care nu se deosebesc prea mult de cei de la noi. Roy, baiatul de 6 ani, e in lumea lui, cu o masinuta care il insoteste peste tot, inclusiv la masa, mananca si se lupta cu niste adversari doar de el stiuti, mai cere o farfurie si revine pe terenul de lupta... Mai este si o verisoara, Heidi, are vreo doi ani, si are multa energie si personalitate. Are scaunul ei de pe care nu poti sa o misti, vrea sa mance singura, si serveste totul, de la tocanita la apa, dintr-o farfurie maricica, in care aproape isi baga tot capul incercand sa manance tot. Sunt frumosi, si au o viata frumoasa acolo, spatiu mult, aer curat, dar... Celia ar prefera viata la oras "doar ca mama s-a obisnuit cu viata de aici". E greu pentru ca nu pot face rost de bani decat din turism, si poate cate un mic "export" in Puno, niste cartofi, quinoa... Le facem cateva poze si le promitem ca le trimitem si lor, le-am pus deja la posta, Roy era complet fascinat de aparatul foto!

Amantani, o insula pierduta pe un lac la 4,000m altitudine, care va ramane in amintirea noastra ca un loc foarte special. A doua zi, cand eram singuri pe insula, am mers sa exploram ruinele din varf, "sa vedem niste pietre" asa cum zicea Stef cu substrat (doar ca eu nu m-am prins deloc, nici nu tin minte cand a spus asta). Si m-am intors de acolo cu un inel pe deget, dupa ce am promis ca "da, vreau"... A fost frumos in Peru...

«Dilema Nazca Bolivia»