Puerto Natales
noiembrie 2009

Am ajuns in Puerto Natales dupa 5 ore in bus, plecand din El Calafate. Trebuia sa trecem granita din Argentina in Chile, si eram destul de preocupati de proces, mai ales ca nu auzisem chestii misto despre vamesii chilieni. Era ziua lui Stef, iar la iesirea din Argentina vamesul i-a spus La multi ani, a fost foarte simpatic, parea sa fie de bun augur. Totusi, intrarea in Chile nu a fost deloc simpatica, am plecat de acolo scrasnind din dinti. Stiam ca nu le plac anumite alimente, mai ales cele nesigilate, asa ca am mancat repede ultimele sandvishuri si merele pe care le mai aveam la noi, si am asteptat linistiti. Prima data au scos din autocar bagajele mari, cele bagate la cala, si au pus un catel sa le miroasa. Catelul super simpatic, un labrador, nu parea deloc fioros. Totul ok cu bagajele mari, apoi catelul urca in autocar, si da o raita printre scaune. Abia apoi coboram si noi din autocar, sa stampilam pasapoartele, si sa ne controleze bagajale. Marea supriza a fost ca nu aveau scaner prin care sa verifice bagajele si le luau pe toate la mana sa le vada ce e inauntru. WOW, un autocar intreg, si ei luau la mana toate bagajele, si cele mici si cele mari... Din gasca noastra prima care intra la verificat a fost Dana, si nici ca mai iesea de pe mainile vamesilor. In bagajele mari, chiar deasupra, avea o tona de suveniruri cumparate din Bolivia printre care si chestii interzise, cum ar fi frunze de coca, dar si chestii inofensive (credeam noi) adica cercei, bratari, pipe, margele etc. Pe motiv ca printre ele au gasit si niste suveniruri facute cu pene si gheara de la niste gaini, i le-au confiscat pe alea (si frunzele de coca), si apoi i-au verificat amanuntit tot ce avea in bagaje. Dar rationamentul asta l-am aflat abia la final, pentru ca evident, ei nu ii spuneau nimic Danei. Oricum, chiar si fara verificarea asta amanuntita, sa ia la mana toate bagajele alea... infernal! Si toate astea fara sa explice protocolul, ce trebuie sa facem, ne manevrau ca pe niste animale, pur si simplu ne indreptau catre un nou loc in care trebuiau sa ne mai verifice. Ca si paranteza, ca nu va imaginati cineva stie ce, frunzele de coca se consuma fara probleme in altiplano, Peru, Bolivia, inclusiv Chile, sunt foarte bune ca si medicament in caz de rau de altitudine, printre altele. Oricum, am intrat cu dreptul in Chile!

Dupa ce am ajuns in Puerto Natales am cumparat bilete de bus catre Torres del Paine, si ne-am dus sa ne cazam. Aici am avut o surpriza placuta, pentru ca aveam o cazare foarte draguta, si pe motiv ca era ziua lui Stef noi doi am primit o camera un pic mai draguta decat ce rezervasem. Cool! Era duminica, eram nemancati, trebuia sa cumparam mancare pentru 3 zile de mers pe munte, si nu aveam bani. Ne faceam griji ca nu vom gasi case de schimb deschise, sau ca va fi cursul de schimb prost. Intre timp aflam ca peso-ul chilian este in crestere, si in loc sa fie in jur de 525-550 pesos/USD, acum scazuse la 470-490. AUCH! Pe toata durata cat am stat aici am jonglat ingrozitor cu banii, intre plati cash cu dolari sau pesos, sau plati cu cardul, o gramada de nebunii ca sa asiguram o rata de schimb cat mai buna... Neplacut sport! Vestea buna a fost ca Bug a gasit un restaurant local in care am mancat foarte bine, si ieftin dupa standardele din Puerto Natales (adica vreo 25USD de cuplu), apoi am golit rafturile unui supermarket ca sa ne facem plinul pentru Torres del Paine. Vroiam sa stam pe munte 3 zile, sa facem trasee, si stiam ca acolo mancarea este scumpa, adica vreo 20USD de persoana o cina, 2USD un ceai, din astea... Am ajuns acasa spre seara, si desi ar fi trebuit sa ne culcam devreme, afara era din nou lumina pana tarziu, asa ca am pierdut vremea pana dupa ora 12. Aveam in frigider un tort pentru Stef (cu multumiri pentru gazda care a fost complice) si nu stiam cand e mai bine sa ii facem surpriza. Pana la urma lucrurile s-au aranjat foarte bine, pentru ca el s-a dus sa mai schimbe niste bani, si noi am aranjat tortul cu lumanari pana sa vina el. S-a lasat cu cantat de "La multi ani!", cadouri si muzica. A trebuit sa vina si gazda peste noi sa ne roage sa nu stam treji prea mult, pentru ca restul oamenilor vor sa doarma, sa fie in forma a doua zi, cand majoritatea plecau in parc.

Torres del Paine este o rezervatie naturala in care se pot face multe trasee pe munte, dintre care cel mai celebru este traseul W, denumit asa pentru ca exact asta este forma pe care o are. Este un traseu care se face in mod normal in 5 zile. In plus, se mai pot face inca 2 zile pe un alt versant, dar majoritatea care vin in parc fac acest traseu W. Noi pana la urma am decis ca si 5 zile pe munte sunt prea multe pentru noi. Pana la urma avem si noi muntii nostrii, si din o luna in America de Sud, nu prea se merita asa de mult timp pe munte, mai ales ca nu sunt niste munti foarte inalti. Noi am alocat 3 zile initial, apoi s-au lungit la 4, si vroiam sa facem prima si ultima parte din traseul W, care se pare ca sunt cele mai spectaculoase locatii. Am pornit la drum cu noaptea-n cap, bus-ul trebuia sa vina sa ne ia de la hostel, pentru ca nu exista o autogara in Puerto Natales. Firma de la care cumparasem biletele ne spusese sa fim gata la 7:20 pentru ca undeva intre 7:20 si 7:45 vor trece sa ne ia. Totusi, gazda ne-a spus ca niciodata nu trec pe la hostel mai devreme de ora 8, asa ca nu ne-am grabit din cale-afara. Era 7:15 cand am auzit ca a venit bus-ul, noi nu eram nici pe departe gata, asa ca mi-a picat fata! Deja imi imaginam un bus plin de oameni care ne injura pentru ca stau dupa noi! Pana la urma am avut noroc, pentru ca au plecat sa ii ia pe altii, si s-au intors dupa noi un pic mai tarziu. Am avut timp sa mancam un mic sandvis la hostel, sa platim cazarea, ne-am lasat bagajale mari acolo, si am luat cu noi doar ce aveam nevoie pe munte. Am luat tot, mai putin mancarea lasata in frigider! Cand mi-am dat seama ca uitasem mancarea in frigider eram in bus, inca ne plimbam prin oras pe la diverse hosteluri, si am sperat ca poate mai avem timp sa dam o raita pe la hostelul nostru, dar soferul ne-a intampinat cu un NO foarte clar, si a iesit din oras. Mda... naspa! Mancarea din frigider era esentiala, erau acolo pachete de carne, pate si branza. In bagajele noastre erau multe conserve de peste, rosii si ardei, niste fructe, si multe multe dulciuri. Nu era deloc de ajuns pentru 6 oameni pe munte 4 zile. Da, doar 6, am avut doi raniti care au ramas in oras, Andreea si Seico! Am ajuns in parc si ne-am cazat, dupa ce aproape ne-am certat cu tipa de la receptie, pentru ca vroia sa ne sparga grupul. Eram 6 persoane, camerele erau de 6 paturi, dar dintr-un motiv stiut numai de ea, vroia sa ne cazeze 4+2. Ma rog... un pic de drama, si problema se rezolva. Oricum, camera mult mai draguta decat ne asteptam, mobilier decent, caldura, si asternuturi noi si calduroase. Mult peste cum arata cabanele de la noi, dar enorm de mult peste, ca pret. 40USD de persoana pe noapte, in conditiile in care noi rar ajungeam la un maxim de 25USD de persoana pe cazarile din orase.

Aveam doua zile la dispozitie in care sa facem un traseu de 8 ore dus-intors pana la Torres, dar vremea era frumoasa, asa ca ne-am hotarat sa il facem in prima zi, iar in a doua sa mergem la o laguna de langa, sau "mai vedem noi". Am inceput traseul la ora 12, dar ziua e lunga, cu lumina pana dupa ora 10, asa ca nu ne faceam griji. Am mers o ora destul de lejer, un fel de deal, deschidere foarte ampla, se vedea foarte fain. Incet incet Dan si Cris au castigat avans, restul eram grup compact si amarat. Dana era cu noi din greseala, mai ales ca era singura care nu avea rucsac in spate, putea sa zburde pe langa noi, dar a ramas in urma ca sa ne mai ridice moralul. In mod ironic lucrurile se intorceau impotriva ei, Stef si Bug erau super amarati si revoltati cand erau intrebati daca se simt bine, iar eu nu vroiam sa ii dau sa imi care rucsacul. Am inceput sa facem pauze dese, si intrebam pe toata lumea care venea din sens opus, cat mai este. Am cochetat cu ideea de a ne intoarce din drum, dar parca nu era atat de rau, asa ca am mers inainte. Cam dupa o ora jumate pe traseu i-am dat rucsacul Danei, si nici nu l-am mai vazut inapoi, am carat dupa mine doar aparatul foto si obiectivele suplimentare. Chiar si astea mi se pareau un chin cateodata. Nu, traseul nu e greu deloc, mai ales doar cu rucsac de zi, dar noi suntem extrem de ramoliti. EXTREM!

Dar vine si minunea, dupa ce ajungem intr-un varf de deal urmeaza o coborare si intr-un mod cu totul si cu totul surprinzator ajungem la primul popas dupa doua ore si 20 de minute pe traseu, adica exact cat scria pe traseu ca trebuia sa facem. Important amanunt, pentru cineva cat de cat mai umblat pe munte, e clar ca traseul se poate face mai repede decat zic cartile. A urmat o ora de traseu prin padure, o zona in care ne-am intalnit cu foarte multa lume venind din sens opus, era ca pe autostrada. Faza mai frustranta e ca erau foarte multi in varsta, si cand spun asta nu ma refer la persoane de 40 de ani, ma refer peste 55-60. Facusera deja traseul, si erau foarte sprinteni pe drumul inapoi, hm... De data asta am stat mai compact, si am facut o singura pauza scurta, in care Dan ne-a explicat cum sa ne odihnim activ (sa ne masam picioarele, sa nu stam jos foarte mult...). Cat am stat noi pe loc Stef ne-a ajuns din urma si ne-a si depasit, mergea incet, dar fara pauze, si a obtinut votul de incredere a lui Dan! "Uite asa se merge pe munte!" Pe ultima bucata de traseu am avut de urcat o ora pe pietris, tare nenorocit, mai ales cand ma gandeam la drumul de intoarcere. O gramada de pietre alunecoase, nu sunt mare fan! Stef era in fata, pentru ca nu facuse pauza, eu si Bug eram la coada, pana cand il intalnim stand la plaja pe o piatra asezata strategic. Hihi...

Am terminat traseul un pic inainte de ora 5, un traseu care se facea in 4 ore, dar noi am stat multicel prin pauze. Privelistea este foarte frumoasa, totul este numai pietris, in fata este un lac, si cele 3 varfuri numite Los Torres. Numai ca ora la care am ajuns noi era tare neprietenoasa pentru poze, soarele batea fix catre noi, noi ieseam frumosi in poze, dar nu si Los Torres! Am stat o ora la plaja, somn, si masa. Nimeni nu mai stie cum s-a intamplat, dar am avut foarte putina mancare la noi. Fiecare ar mai fi mancat ceva, si tot ziceam, parca aveam si banane sau rosii sau nu mai stiu ce. Da, avem, dar in camera in cabana. Noroc ca aveam multe dulciuri la noi! Drumul inapoi a fost extrem-extrem de lung! Ni se spusese ca nu e cine stie ce, dar am inceput in stil mare, facand 50 de minute pe coborarea pe pietris, adica la fel ca la urcare. Eu eram paralizata, pentru ca dealul era destul de abrupt, pietrele alea alunecau... asa ca l-am tinut pe Stef aproape... Dana ne astepta dupa coborarea asta si am mers impreuna prin padure, pana i-am ajuns din urma pe ceilalti, cand au luat ei o pauza. Pe ultima bucata de traseu am ramas clar in urma, deja ma dureau toti muschii, unii dintre ei nici nu stiam ca ii am. Era ridicol, pentru ca acum nu mai aveam mare lucru de facut, pur si simplu mers pe niste poteci, dar scartiau toate incheieturile... Nasol... Pe la 9 au inceput sa se anime toate tufisurile, o gramada de pasari care au iesit la plimbare, erau tare simpatice, dar nu mai aveam energie pentru poze, si oricum, sunt cam rapide.

Inainte sa ajungem la cabana am facut stanga prea devreme si am nimerit in camping, unde era plin de corturi. Era aproape 10, deja se intuneca, era frig, nu mi-as fi imaginat cum ar fi sa ma bag in sacul de dormit in cort, ar fi fost cumplit. Am ajuns in camera si nu erau decat vesti proaste. Incercasem sa facem rost de cazare pentru ultima zi in parc, la Glacier Grey, dar pentru ca nu au raspuns pe mail, inca nu aveam confirmarea, si acum nu reuseam sa ii gasim nici la telefon. In plus, vorbisem la telefon cu gazda din oras, sa ne trimita pachetul din frigider, prin soferul de la bus. El trebuia sa lase pachetul la intrarea in parc, si de acolo sa il ia unul dintre soferii de la cabana. Tipa de la cabana ne-a promis ca se ocupa, dar era aceeasi cu care ne certasem cand a vrut sa ne aseze aiurea in camere, asa ca nu primisem nimic... Cu picioarele rupte deja, ma duc totusi sa mai vorbesc cu ea inca o data. Trebuia sa merg vreo 100 de metri pana la o cabana vecina, nu imi convenea deloc. Cand sa ies din cabana noastra ma intersectez cu o tipa care are in brate o sacosa de la supermarketul nostru. Imi tresare inima, daca o fi a noastra! Ah... dar evident, toti de aici si-au facut plinul din acelasi loc, e plin de pungi din astea in toata cabana... Ce naiva sunt! Asa ca iata-ma pe poteca, scrasnind din dinti si scartaind din toate incheieturile. De obicei cand trebuie sa vorbesc in spaniola repet in gand ce vreau sa spun, care ar putea fi a doua propozitie, ma ajuta sa fiu cat de cat coerenta. Dar acum eram prea obosita, nu puteam sa gandesc in spaniola, mi-o imaginam pe tipa de la cabana si ii spuneam multe de dulce in cea mai coerenta romaneasca posibila. Abia asteptam sa ma cert cu ea! Mama lui de pachet, era acolo toata mancarea noastra, nu putea sa roage un sofer sa il aduca, ce naiba?! In mijlocul acestui discurs il aud pe Stef in spatele meu, alergand cu sufletul la gura. Ajusese pachetul! Era chiar acel pachet pe care il privisem cu jind inainte sa ies din cabana! Hihi! Tipa de la cabana a scapat ca printe urechile acului! Mama, ce ar fi fost la gura mea! Dar slava domnului pentru pachet! Nu-mi vine sa cred ce lux pe capul nostru! In cabana ne punem la masa, si nu scapa nimic din chestiile aduse de pe drum, ah, ce deliciu!

Ne bagam in pat, ne facem planuri sa ne trezim sa vedem rasaritul, dar o lasam pe ziua urmatoare. Mai avem inca o cazare aici, asa ca a doua zi putem face ce vrem noi, sa mergem la o laguna, sau sa facem un traseu de vreo 4 ore pe langa lac... multe optiuni. Totusi, suntem cam nedormiti, rupti de pe traseu, asa ca decidem sa ne trezim la liber a doua zi. Cris ne avertizeaza ca ea oricum nu poate dormi mai tarziu de ora 9, si uite asa, adormim noi pe la ora 11 seara, indopati cu aspirina pentru febra musculara... A doua zi in Torres del Paine. Prima data ma trezesc pe la 6 dimineata, ma uit la cei mai viteji, Dan si Stef, dar nu misca nici unul sa se duca sa faca poze la rasarit. Ma mai trezesc din cand in cand, imi dau seama ca ar fi ok sa ma dau jos din pat, sa nu lenevesc prea mult. Dar sunt cocotata in patul de sus, asipirina nu si-a facut efectul, am o febra musculara cat casa, si nu imi imaginez nici cum m-as da jos din pat, cu atat mai putin facand alte trasee azi... Of, la naiba! Pana la urma ne trezim la 11, dupa 12 ore de somn. Primele cuvinte care se aud in camera sunt de la Dana, care uitandu-se la Cris cum se intinde somnoroasa, spune ceva legat de faptul ca nici ea nu prea poate sa doarma mai mult de ora 9, hi hi! A fost cea mai tembela zi din toata calatoria, am facut un milion de planuri, si apoi le-am incalcat pe toate, ca sa mai dormim inca 3 ore la pranz! Adevarul este ca ne ajunsese oboseala din urma, si apoi ne-am demoralizat rau cand am aflat ca nu au camere libere la Glacier Grey, ceea ce a dat complet peste cap planurile noastre. Practic nu mai aveam cum sa facem ultima zi de traseu, decat daca am fi stat la Gracier Grey in cort. In plus, a doua zi ar fi trebuit sa facem traseul pe munte din nou, sau sa luam o excursie cu vaporul care costa vreo 80USD de persoana. Iar gazda din oras a strambat rau din nas cand vorbea despre Glacier Grey, mai ales in conditiile in care noi abia vazusem Perito Moreno. Asa ca dupa primul traseu a urmat o zi de odihna, am dormit 15 ore in total, si nici nu am consumat prea multa energie. Am stat pe langa cabana, am mancat si am facut si refacut planuri. A treia zi trebuia sa eliberam camerele, asa ca ne-am trezit mai devreme, unii dintre noi chiar foarte devreme. Stef si-a tinut promisiunea si s-a trezit sa faca poze la rasarit, ba chiar a facut si o excursie pe deal, totul a durat cam o ora. Spre final s-a trezit si Bug, in timp ce restul gastii dormea linistita. Am pornit la drum pe la 9 jumate, din nou in autobuz. Pentru jumatate din grup a urmat o plimbare cu barca timp de o ora jumate, pe o vreme superba, iar restul au jucat carti.

Apoi vroiam sa facem un traseu de vreo ora sa ajungem la un punct de belvedere de unde se vede o priveliste foarte frumoasa asupra intregului lant muntos. Dar dupa doua zile extrem de frumoase, si inca o jumatate de zi la fel, vedem si noi cat de repede se poate strica vremea in parc. In jumatate de ora vine ploaia peste noi, se face extrem de frig, si bate un vant care te poate da jos din picioare. Un sfert de ora si ajungem la cascada, dar e cumplit, avem o tona de haine pe noi, si inca mai adaugam. Nici pana in ziua de azi nu inteleg cum au putut sta baietii langa cascada, era un vant nebun, mie mi-ar fi fost frica sa nu ma darame!

Eu si Stef suntem in spate si la un moment dat vedem cum zboara prin fata noastra pelerina de la rucsacul Cristinei. Zboara mult prea repede, dar reusim sa o recuperam din bratele unor turisti din spatele nostru. Stam vreo cateva minute bune la cascada, discutam daca sa mergem mai departe catre punctul de belvedere, e pacat sa lasam si ziua asta sa treaca aiurea. Dar ploua rau, si bate vantul, si strica toata placerea din mersul pe munte, e ca o tortura, iar privelistea e frumoasa si de aici.

Pana la urma ne intoarcem, si avem de asteptat cel putin 2 ore pana vine un bus sa plecam de acolo. Vremea se inrautateste si macar ne simtim bine ca nu suntem pe traseu. Dar nici aici nu e cine stie ce. Suntem in port, sunt doua cladiri care au veranda, dar din cauza vantului, veranda cea mare nu este la adapost. Ne adapostim sub o veranda mai mica, in cladire este un nene care mestereste ceva, noi nu prea avem ce sa cautam pe acolo, dar nu ne dam la o parte. Ne apuca foamea si scoatem niste chestii de prin rucsac, super ciudata toata imaginea. Ploia ii da rau de tot, se schimba iar directia vantului, si incepam sa punem haine pe noi. Tot ce avem in rucsac! Absolut TOT!

Dar se intampla o alta minune, vine autobuzul! Inca nu se duce spre oras, mai are de facut un traseu prin parc, si ne va plimba vreo 2-3 ore aiurea pe acolo, inainte sa porneasca spre casa, dar cui ii pasa, oriunde e mai bine decat in ploaie! Facem un traseu pe langa lac, privelistea e foarte faina, se vad Los Cuernos del Paine, e foarte fain! Ba chiar la un moment dat se opreste si ploaia, iese si soarele... Frumos!

Inapoi in oras, sa ne lingem ranile, apoi urmeaza o zi in plus in Puerto Natales. E neplanificata, asa ca nu stim ce sa facem. De frica sa nu treaca si ziua asta fara sa facem nimic, decidem sa mergem la un punct de belvedere de langa oras. Se presupune ca de acolo se vede o panorama asupra fiordurilor si a orasului. Eu si Dana mergem pe jos, restul inchiriaza biciclete si pornim la drum. Imediat cum ajungem pe drumul de langa lac ne izbeste vantul, care bate din spate, dar e super puternic. Ar trebui sa dureze o jumatate de ora cu bicicleta, si o ora pe jos. Stef si Dan fac ture inainte-inapoi, ca sa nu ne plictisim eu si Dana, Cris si Bug o iau inainte. Pana la urma Dan e mai destept, si se intoarce inapoi acasa, dar noi ne tinem dupa Cris si Bug, deja nu ii mai vedem si nu vrem sa isi faca griji daca nu ne mai vad in spate. Mergem de nebuni, vantul e atat de puternic incat il impinge pe Stef din spate, cu tot cu bicicleta. E cam sport extrem, si pana la urma Stef ajunge in sant, cu bicicleta cu tot, dar e atent, si aterizeaza in picioare. Pana la urma ne intoarcem si noi acasa cu coada intre picioare, nu ajunge nimeni la destinatie, era mai departe decat ziceau in reclame.

Torres del Paine este un parc extrem de frumos, muntii sunt intr-adevar spectaculosi, iar vremea ciudat de imprevizibila. Multe informatii disponibile abia la fata locului ne-au facut sa credem ca am fi preferat alt traseu prin parc, decat cel stabilit in avans, si am fi putut sa facem mai multe in 3-4 zile, daca am fi avut harti mai detaliate, descrieri de trasee etc. Din tot traseul prin America de Sud, partea asta ni s-a parut cea mai dificila, adica sa gasim informatii corecte si complete despre trasee montane, ca sa stim cum sa ne planificam timpul. Tinand cont ca in sezon, cazarile trebuie rezervate in avans, e chiar important sa stii cum vrei sa faci traseele din parc. Pana la urma un rezumat destul de simpatic pentru zilele noastre in parc, mai ales tinand cont care erau planurile initiale. O zi cu traseu de 10 ore in care ne-am zapacit picioarele, o zi cu somn, si una cu frig si ploaie. Pornim la drum catre capatul lumii, Ushuaia, cel mai sudic oras din America de Sud. 10 ore pe drum, drum de zi, pentru ca trebuie sa trecem granita inapoi in Argentina.

«El Calafate Ushuaia, Cel mai sudic oras din lume»