Norte Grande
ianuarie 2010

Am ajuns in Antofagasta seara, tarziu, dupa ce am lasat in urma noastra Pan de Azucar, si Norte Chico. Ne propusesem sa dormim intr-o benzinarie Copec, la vreo 15 km inainte de oras, dar ne-am razgandit si, dupa un pic de cautari prin oras, am ajuns la un camping pe malul marii in jur de miezul noptii.

Desi abia ajunsi in Antofagasta, am facut deja multi km in Norte Grande, teritoriu extrem de important in economia Chile, dar destul de nou venit, din punct de vedere istoric. Tot teritorul la nord de Pan de Azucar a fost anexat de Chile la final de secol 19, inceput de secol 20, de la Bolivia si Peru, in urma razboiului Pacificului. Nu suntem mari maestrii in istorie, dar ne uitam pe harta si vedem ca Chile a castigat un teritoriu mare si bogat, iar Bolivia a ramas pentru cel putin vreo suta de ani, fara iesire la mare (spunem "cel putin" pentru ca cica ar fi tot felul de discutii intre Chile si Bolivia, sa le dea macar o fasie de teren sa poata face un port). Suntem in Chile, oamenii par draguti, si vrem sa le tinem partea, ne gandim ca poate a fost un razboi de aparare, nu se poate sa se fi dus Chile peste ei doar ca sa le ia pamantul! Ne gandim ca poate bolivienii nu au avut ce face si au inceput razboiul aiurea (mai stim de un caz cu Paraguay, care a atacat in acelasi timp 3 dintre vecinii sai, si evident, si-a furat-o rau de tot). Dar sapam prin ce carti avem la dispozitie, si aflam un pic despre acest razboi. Inceput de bolivieni, se pare, doar ca pretext. Au indraznit "nenoricitii" sa le ceara chilienilor taxe mai mari, pentru niste exploatari pe care le faceau chilienii pe teren bolivian. Chilienii s-au suparat, si au declarat razboi, i-au bagat si pe peruani in ecuatie, si si-au asigurat un trai linistit in secolele 20-21. Cum asa? Pai mai intai au descoperit nitrati in zona, si au avut un trai bun din asta pentru cativa zeci de ani, sunt cateva orase mari in nordul Chile, care s-au pus pe picioare din cauza asta. Dar ghinion, nemtii au inventat peste noapte o varianta de nitrati sintetici, mai ieftini, si au bagat in faliment zeci de orase, azi orase fantoma.

Dar norocul nu i-a parasit pe chilieni, nitratii au fost inlocuiti de cupru, azi Chile este cel mai mare exportator de cupru din lume, si vreo 35% din PIB-ul lor, este strict contributia cuprului. Nu e rau, doar ca chilienii au dezvoltat o mica obsesie pentru cotatia cuprului la bursa londoneza, anii buni sau rai, de acolo li se trag. Hihi! Dar sa lasam istoria la o parte, revenim la Antofagasta, unde planul era o zi de repaos, cu un singur obiectiv de vizitat, La Portada, un pod natural la malul oceanului, casa pentru o gramada de specii de pasari. Asa ca a doua zi ne-am luat frumos casuta-masina si ne-am dus in oras sa cautam un internet-cafe. N-a fost usor, Antofagasta e al doilea oras ca marime dupa Santiago si ne-am fi dorit sa nu fim cu o masina asa mare, dar ne-am descurcat pana la urma. Dupa internet am vizitat un McDonald's pentru un pranz rapid, unde hamburgerii erau cu pasta de avocado (cu ce puteau fi in Chile?!) si apoi ne-am dus sa vedem obiectivul nostru turistic.

La Portada a fost mult mai frumos decat am crezut, o multime de pasari, dintre care cei mai simpatici erau pelicanii. Am stat aici o jumatate de zi, asteptand seara si apusul, cu aparatul de fotografiat si cu binoclul in mana, si ne-am zis noua asa... 'ne cam place bird watching-ul'. Daca stai suficient de mult sa le privesti vezi cat sunt de simpatice. Spre seara toate pasarile se intorceau de la 'masa' si se asezau frumos pentru culcare, ori pe pod, ori pe malul oceanului pe faleza, pana cand atat malul cat si podul erau o masa de pasari negre. Sa nu credeti ca bird watching-ul e lipsit de primejdii, Stef a scapat la mustata de un proiectil verde si urat mirositor lansat de un sniper soim...

Am aflat aici si de ce isi cumpara chilienii jeep-uri (cazusem de acord pe drum, ca 90% din masinile intalnite sunt ori jeep-uri, ori camioane): mai pe inserat faleza pe care pasarile se retrageau pentru somn a fost atacata de un jeep. Proprietarii trebuiau sa ajunga musai pana langa pasari, ca sa isi faca poza cu La Portada in spate. Pozele care se puteau face de la mirador nu erau suficiente pentru ei, trebuiau sa mute din loc toate pasarile alea somnoroase... Pacat... Punem mai jos cateva poze, cu faleza inainte si dupa 'invazie'.

A doua zi, trezirea de dimineata ca aveam drum lung pana in San Pedro de Atacama, unde ne planificasem 5 zile. La 7 dimineata eram deja spre iesirea din oras, totul bine si frumos, cu o singura exceptie: parca ambreiajul era mai slab si intra si destul de greu in prima viteza. Dar ne descurcam, si incet-incet ajungem si la Ruta 5 (Antofagasta e pe coasta, la nivelul marii, si ca sa ajungem la panamericana trebuie sa urcam din greu). Ne oprim sa punem benzina si la plecare iarasi foarte greu cu prima viteza, ba chiar si a doua se simte ciudat... hmmm... Pe drum spre San Pedro trecem pe langa un oras mare, Calama, unde ne gandisem sa oprim sa ne mai cumparam de mancare, pentru ca in Atacama auzisem ca sunt preturi maricele. Pana am ajuns acolo deja ne gandeam sa verificam si ambreiajul asa ca intram in oras, ne oprim la o benzinarie si intrebam de un service. 'Inainte pe dreapta, 2 strazi si ai ajuns'. Ce aproape! Hai sa mergem! Dar deja nu mai puteam deloc sa bagam masina in prima viteza. Plecam de pe loc cu a doua, si merge. Dupa 2 strazi, nici un service, nici dupa 3, si ne trezim si in mijlocul orasului, e plin de taxiuri, autobuze si masini, toate opresc unde si cand vor, si noi plecam de pe loc tot mai greu. Mergem inainte si dupa n strazi pare sa fie un service pe dreapta. Oprim, Stef intra, si din cei doi care se uitau la o masina unul era mecanic. Omul intelege care e treaba, iese sa ne vada masina, incearca si el vitezele si intr-adevar zice ca e ambreiajul. 'Bag-o inauntru sa vedem ce are'. Ok, dar nici a doua nu mai merge, plecam cu a treia de pe loc, uf! Dupa ce o verifica ne zice ca nu trebuie schimbat nimic, doar o sa il ajusteze el si o sa mearga. Si uite asa intr-o ora masina merge din nou, ii platim omului, trecem pe la supermarket si apoi catre San Pedro, inca ~100km.

In San Pedro ne gasim un hostel unde patronul ne lasa sa stam la ei in parcare, ne face si o reducere pentru ca stam mai multe zile, au si wi-fi, parcam si ne punem pe stat. Au o curte tare draguta cu masute, copaci si umbra, o parcare cu umbra mai putina, si o gradina extrem de verde, rezervata corturilor. Pe noi nu ne intereseaza zona de corturi, dar oricum, suntem avertizati ca este inundata! Cum?! In San Pedro, unde nu ploua niciodata? Cat de ironic! Aflam ca e vorba de niste conducte de la irigatii, dar oricum... Faza mai trista este ca doi turisti germani stateau acolo cu cortul, ii vedem cand se intorc acasa si primesc vestea, apoi trebuie sa isi recupereze cortul si toate lucrurile din apa... Cat de aiurea sa fie sa fi inundat in San Pedro, in mijlocul desertului? Prima zi din San Pedro o alocam interetului, mailurilor, facem mancare, ducem rufele la spalat si incercam sa ne informam pe care din drumurile de langa San Pedro ar face fata broscuta noastra. Din pacate toate drumurile sunt aparent pentru 4x4. Am intrebat la centrul de informatii, in Salar de Tara putem sa mergem pe cont propriu? 'Nu, trebuie 4x4 si ghid'. La Geysers del Tatio? 'Nu, trebuie 4x4 si ghid'. Laguna Miscanti? 'Nu!' O exagerare crunta, ca sa iti scoata banii din buzunar si sa te duci peste tot cu tur sau ghid, e cam nasol. Pana si semnele catre punctele de interes turistic sunt puse aiurea, sau lipsesc de tot, parca e o harta facuta de pirati, sa stie doar ei drumul catre comoara. A doua zi dimineata intram in vorba cu nemtii, stau la masa amarati, cei de la hotel le-au promis ca le dau toate lucrurile la spalat, si le-au oferit o camera la pret de camping, dar inca isi mai asteapta rufele curate... Sunt de o luna in Chile, au venit la final de decembrie, si au inceput direct in Torres del Paine, cu un traseu de 9 zile pe munte. Wow, Dane, ti-ar fi placut rau! Au facut traseul complet, nu doar cel de 5 zile, si l-au facut fix la inceput de an, cica au fost singuri prin munti zile intregi, erau super incantati. Sunt cu cortul in spinare, fac multe trasee prin munti, categoric sunt genul mai sportiv decat noi, si mai slabi, hihi! Stau 3 luni in America de Sud, au vreo 27-29 de ani, sunt medici, si tot asa, fara serviciu, ca si noi. Uff.. ce bine, deci nu suntem singurii nebuni! Ei, nu, stati fara grija, ca si la noi lumea a reactionat la fel! E simpatic sa vorbim cu ei, desi e clar ca suntem diferiti, avem multe idei similare despre traseu, de ce calatorim, cum ni se pare pe acolo... De la ei aflam ca soseaua catre Laguna Chaxa este destul de buna, Suchi ii poate face fata, asa ca pornim la drum. Ne-am trezit de la 5 dimineata, sa incercam sa ajungem primii, pentru ca germanii ne povestisera ca dupa ce vin microbuzele cu turisti, pasarile (flamingo) se sperie si se departeaza. Avem parte de un drum foarte frumos pana la laguna, soarele tocmai rasarea in stanga noastra si luna plina apunea in dreapta. Ultimii kilometrii insa, erau pe drum de pietris, si chiar pe final ne-au depasit cateva jeep-uri si microbuze, asa ca atunci cand am ajuns la laguna, deja era o 'gramajoara' de turisti acolo. Partea buna e ca ei au bifat cateva poze si au plecat in cateva minute mai departe, iar noi ne-am asezat frumos pe malul lagunei si am asteptat sa vina flamingo spre noi. Caraghioase creaturi, atat de elegante cand se plimba prin laguna, si mai ales cand zboara, dar atat de blegute cand stau cu capul in apa si se invart in jurul lui dand din picioare, cand se hranesc! Hihi! Scuze pentru tona de poze care urmeaza, dar si pe astea a fost greu sa le alegem, noi am fi pus mult mai multe (mai ales Sandi).

In San Pedro nu puteam rata Valle de la Luna. Foarte aproape de oras si renumita pentru peisajele 'lunare', cratere, dune de nisip, e foarte frumoasa la apus. Asa ca hop si noi intr-o seara si a fost intr-adevar foarte frumos, nu degeaba e asa de renumita. Era plin de oameni care faceau acelasi lucru, dar nu a contat, privelistea e la fel de frumoasa oricum! Pentru Sandi mai greu cu urcusul, altitudinea nu ii este prieten foarte bun, dar pana la urma ajungem amandoi in varf de deal, si stam si admiram culorile de pe cer. San Pedro este la vreo 2,500m altitudine, ceea ce implica un pic de rau de altitudine, dar in afara de urcusul pe dunele de la Valle de la Luna, ne-am descurcat foarte bine amandoi.

seara, ca sa fie mai racoare. De unde naiba? Soarele e tot sus, e cald rau de tot! Si strazile sunt super incalcite, abia-abia reusim sa gasim hostelul, si alaturi de el o usa inchisa, pe care scrie "pan ambosado". Aici trebuie sa fie, dar poate alta data! Le transmitem ceva de dulce, si ne intoarcem la hostel, unde gatim ceva, deja foamea era cam mare! Ne declaram victoriosi abia peste cateva zile, cand se duce Stef de dimineata si gaseste deschis. Intr-adevar, super sandvishuri, mari, proaspete, si in stil chilian, cu pui, salata de avocado, rosii, mustar, tot ce vrei!

Ajungem si in Valle de la Muerte, din nou extrem de aproape de San Pedro dar fara nici un marcaj! Ne facem loc pe un drum ingust si nasol, printre dune de nisip si pietre. Dupa doar 3 km drumul se termina, de aici se continua doar pe jos, catre o duna unde se poate face sandboard.

In ultima zi am plecat dupa-amiaza dupa caldura, cu destinatia Valle Arcoiris. Stiam orientativ pe unde e, nu o gasisem decat pe cateva harti iar locatia ei era foarte aproximativa, dar de la un cuplu de australieni stiam ca trebuie sa mergem catre Rio Grande pana ajungem la un pod si acolo sa mergem spre stanga. Australienii sunt iesiti la pensie, nu am intrebat, dar trebuie sa aiba vreo 60 de ani, si sunt pe drum de doi ani si doua luni. Au traversat Asia si Europa, prin nord, si acum urca pe coasta de vest a Americilor. Sunt foarte simpatici, pentru ca sunt destul de retrasi, nu socializeaza cu toata lumea, dar au multe povesti de spus, si multe opinii ferme, dar le povestesc calm, fara sa incerce sa impuna ceva. Daca vrei, ii asculti, daca nu, treaba ta... Ah, si au super boala pe turistii americani, ii evita tot timpul, au niste ganduri dulci pentru ei, desi spun ca americanii intalniti in state erau de treaba... Cine stie, aici nu putem sa ne dam cu parerea... Calatoresc lejer, in ultima vreme nu mai sunt foarte mari planificatori, se cam duc unde ii duce drumul. De-a lungul timpului au renuntat la multe chestii din bagaje si acum calatoresc cu 17kg fiecare, ceea ce este destul de putin (limita la avion este de 20-24kg, si multi o depasesc, mai ales la retur) Si nu cumparara suveniruri! Hihi! Au spus ca au vazut aceleasi lucruri peste tot, si toate sunt facute in China! Ei, da! Deci nu ni s-a parut numai noua! Un pic trist, dar cam asa e. Oricum, nu e 100% invazie de chinezarii, pur si simplu e bine sa cauti chestii locale, sa intelegi ce e specific locului, altfel risti sa gasesti chesti similare si in piata la Obor! Deci, eram in drum spre Valle de Arcoiris (valea curcubeului), si stiam ca trebuie sa facem stanga la podul minune. Drumul foarte bun, mergem linistiti, suntem cu ochii pe ceas sa stim cat timp o sa mai fie lumina, dar totul este ok. Dupa o colina mai abrupta incepe o vale, si jos vedem vestitul pod, de acum trebuie sa fie usor, chiar si fara semne. Dar nebunie maxima, sunt 3 drumuri care fac la stanga, toate in jurul podului! Pe care drum sa o luam acum? Dam cu zarul si intram pe cel de la mijloc, mergem vreo suta de metrii, dar ni se pare noua ceva dubios, zicem ca nu e asta drumul, si ne intoarcem. Incercam altul, si pare sa fie fain, mergem printr-un mic canion, suntem atenti sa nu atingem peretii cu partea de sus a masinii. Iesim cu bine de acolo, numai ca sa dam peste niste ruine, si nici un drum! Of, hai inapoi! Deja apunea soarele, nu prea mai aveam timp de experimente. Al treilea drum era prost de tot, decidem ca nu are sens sa il mai incercam, si mergem mai departe pe drumul principal catre Rio Grande, poate nu este asta podul... Privelistea este super frumoasa, dam peste un canion imens, il vedem la dreapta noastra, dar nici un alt pod, nici un semn, nimic... Ne intoarcem din drum, si decidem sa innoptam in parcarea unui centru de informare turistica, unde nu mai era nimeni acum, dar na... macar nu e in drum, hihi! Ne gandim un pic daca o'm fi in siguranta, ca totusi suntem cam in pustietate, inca nu suntem atat de pozitivi incat sa nu ne temem de nimic. Dar noaptea trece cu bine, nimic spectaculos, decat cerul de deasupra, pe care acum il vedem in toata gloria, ne uitam si la niste nebuloase, e super tare! Dimineata ne trezim cu niste vecini noi, o ceata de magari! Stau linistiti in mijlocul soselei, se vede ca nu e trafic care sa ii deranjeze, dar se sperie de noi cand coboram din masina, si se indeparteaza... Mai dam o tura pe drumul de aseara, vrem sa vedem canioul acela imens, si sa ne asiguram ca valea noastra nu e pe acolo, apoi decidem sa facem stanga pe primul drum incercat aseara, cel inainte de pod, pare sa fie singurul care sa duca spre Valle de Arcoiris. Si asa si este, dupa un pic de mers pe un drum cam nasol, vedem in departare culorile pe care le cautam. Trecem un firicel de apa de vreo 3 ori, Stef coboara de fiecare data sa verifice cum este albia, dar e plina cu pietre, apa e mica, si trecem cu brio. A patra oara ne oprim si continuam drumul pe jos, apa e destul de maricica, dar ce e mai rau este ca albia este plina de nisip si noroi, poate ne impotmolim acolo, si nu e nimeni sa ne ajute... Mergem pe jos spre niste pietre colorate, iar in stanga noastra vegheaza niste magari. Par destul de speriati de noi si bat in retragere, dar in acelasi timp scot niste sunete cam infricosatoare. Se cearta unii cu altii, sau poate sunt doar semnale de alarma din cauza noastra... Nu stim, dar suntem in vale, si ecoul poarta sunetele lor de o gramada de ori, par dubioase maxim! Nu ne-am gandit niciodata ca un magar poate parea amenintator, dar acum ne cam uitam la ei cu grija! Am explorat un pic valea, drumul ar fi fost bun mai incolo, nu ar mai fi trebuit sa trecem prin apa, dar pentru noi a fost de ajuns. Dupa amiaza aveam programare sa vedem Chuquicamata, si am decis sa nu o ratam, desi probabil nu ar fi fost asa de greu de reprogramat...

Che-ce-cum, ce ziceam mai sus? Chuquicamata (se citeste ceva de genul ciuchicamata), este cea mai mare mina de cupru din America de Sud (sau poate si din lume?!), are 98 de ani, si niste dimensiuni impresionante: 5 km lungime, 3 km latime, si 1km adancime! Ca si la observator, se fac tururi gratis, doar ca aici se fac zilnic nu doar sambata, si trebuie sa suni sau sa trimiti un mail, ca sa faci rost de o rezervare. Vizita dureaza cam doua ore, se viziteaza un muzeu, orasul in care pana in 2008 traiau muncitorii din mina, si un mirador de unde se poate vedea mina. De ce traiau muncitorii aici doar pana in 2008? Pentru ca noile reglementari de mediu au spus ca e riscant pentru ei sa traiasca atat de aproape de mina, unde e foarte mult praf, si puteau sa se imbolnaveasca. Ghidul ne-a spus ca mutarea a fost un moment trist, oamenilor le placea aici, erau o comunitate unita, si nu plateau nimic: chirie, lumina, gaz, nimic... In 2008 s-au mutat in Calama, la 15km distanta de mina, intr-un cartier nou, unde statul i-a ajutat sa cumpere case noi la doar o treime din pret, si acum trebuie sa plateasca toate cheltuielile legate de intretinere. O intreaga poveste care sa ne descrie grija statului (statul e proprietarul minei) fata de muncitori, poate o sa ne mai ia gandul de la monstruozitatea care este mina asta! O suprafata imensa care este exploatata de aproape 100 de ani, si cel putin acum, aici se lucreaza 24/24. Se sparge non stop, se muta piertis, se arde, se prelucreaza, pentru cat mai mult cupru. Mina impresioneaza prin marime, nu musai prin tehnologie. E plin de masini imense, inalte de 8 metri. Doar rotile, cu cei 3m ai lor, sunt de doua ori cat Sandi! Iar astea sunt masinile japoneze care sunt cele mai mici, pot transporta "doar" 300 de tone, dar unele nemtesti ajung pana la 500 de tone! In rest, e multa munca fizica, ne tot gandeam daca nu ar fi fost mai eficiente niste sine care sa tranporte tot minereul, dar se pare ca mina este mereu in miscare, si probabil ar fi greu de montat si de mutat de fiecare data cand mina se extinde. Interesant si impresionant, merita o vizita! Dar parca nu le-am face statuie, ne-am fi asteptat la mai multa inovatie, si mai putine tone de masini.

Calama nu ne-a placut deloc, incalcita, urata si aglomerata, asa ca dupa vizita in mina am pornit mai departe la drum, catre un nord si mai indepartat, unde ne asteptau oaze surprinzatoare, valuri imense, si parcuri la mare altitudine. Dar de despre toate astea, in povestea urmatoare.

«Norte Chico Norte Grande (2)»