Argentina, spre Sud
aprilie 2010

Lasam Esteros del Ibera in spate, si pornim catre sud. Suntem inca un pic nostalgici, ii lasam pe prietenii nemti la autogara, si gata, chiar ca suntem in alt loc. Inca nu stim unde vom ajunge in sud, stim doar ca vrem sa trecem granita catre Chile prin Bariloche, in Lake District. E departe rau, nici nu vreau sa verific pe harta cati km sunt pana acolo, Stef zicea acum ceva vreme ca ar fi vreo 2-3,000,asa ca o vom lua cu pasi mici dar siguri. Drumul nu se anunta foarte interesant, gasim doar vreo doua-trei orase unde am putea sa si vedem ceva, deci ar trebui sa putem opri o data la 2-3 zile intr-un loc interesant. In rest... doar conducem... Sau ma rog, Stef conduce, si eu... nu stiu... gasesc eu ceva de facut... Oh, asa deprimant incepem? Pai si daca se anuta asa nasol drumul asta, de ce vrem musai sa trecem granita prin Bariloche? Pai pentru ca desi Argentina si Chile au grantia comuna pe extrem de multi km, nu sunt asa de multe optiuni de trecere, din cauza ca le despart ditamai muntii, iar in sudul extrem ii despart ditamai fiordurile. Am avea optiunea Salta-San Pedro, dar e prea in nord, si nu are sens sa mergem inapoi spre Salta, iar nordul Chile deja l-am vazut. Ar mai fi Mendoza-Santiago, dar drumul asta l-am facut deja, chiar cu Suchi, si am ajunge in Santiago prea devreme. Asa ca ramane Bariloche, trecem muntii si iesim undeva in sudul Chile, si de acolo mai vedem noi. Pornim spre Rosario, un oras imens, al treilea ca marime din Argentina, are peste 1 milion de locuitori, si ne gandim sa stam acolo doua nopti, sa ne odihnim la ei in camping si sa vizitam orasul. Pana acolo trecem prin Parana, un oras pe malul raului cu acelasi nume, stam o noapte intr-un camping la marginea orasului. A doua zi trecem raul, dar nu pe un pod, ci printr-un tunel imens! E super impresionant, luminat perfect, am mers prin el cateva minute bune, dar nu stiu exact ce dimensiuni are. Dupa ce trecem prin el urmeaza o zona foarte ciudata, ba pe sosea, ba pe pod, iar sosea. Raul Parana este foarte lat, si formeaza mici lagune din cand in cand, e ciudat, pe unele din insulitele astea sunt construite chiar si case, desi mie imi par zone foarte usor inundabile. Ajungem in Rosario destul de devreme, noroc ca e bine semnalizat drumul catre centru, pentru ca sunt zeci de sosele si sute de benzi, ne-am putea rataci cu mare succes pe aici. Ajungem in centru, si ghinion, nu au camping! Cel putin asa ne spun cei de la biroul de informatii. Iar o camera la hostel e cam scumpa daca vrem sa stam mai mult de o zi, si trebuie sa platim si parcarea pentru Suchi... Hm... Suntem cam zgarciti, asa ca ne hotaram sa stam doar o noapte, si prindem doua jumatati de zi sa vizitam ce e prin oras. In prima zi doar ne plimbam pe strazi, iar a doua zi rezolvam si niste chestii tehnice, trebuie sa schimbam bani, sa ne reaprovizionam cu mancare, din astea... Prima data la banca, sa schimbam niste bani. Sunt niste nenici pe strada care ne-ar schimba si ei banii, si probabil la un curs mai bun decat banca, dar zicem hai sa fim siguri, si ne ducem la banca. Dar care banca?! Sunt vreo 5-6 in centru, intram intr-una din ele (wow, ce naspa ca nu imi mai aduc aminte exact care era). Stam la o coada respectabila pana ne vine si noua randul, si din cele doua ghisee la care puteam nimeri, nimerim la cel naspa. O tipa gen studenta anul doi la conta, imi zambeste stangaci, imi ia banii si pasaportul, si apoi tacere totala vreo 15 minute. O vad, e in fata calculatorului, la 30 cm de mine, in spatele unui geam, si este evident ca ceva merge rau cu formularele alea, dar nici ca mi-ar zice vreo doua vorbe, desi ma perpelesc langa ea, iar cei de la coada deja se cearta cu gardianul si intreaba daca mai dureaza mult. Atingem apogeul cand isi cheama colegul de la ghiseul doi, deci coada nu mai avanseaza deloc, o saraca doamna cu baston mai are un pic si bate pe cineva... Intr-un final, habar n-am cum, pentru ca nu mi-a explicat nimic din problemele pe care le-a avut, se hotaraste sa imi schimbe banii. Nu ii numara, nu imi spune cati sunt, dar sunt mai putini decat ar trebui sa fie, imi schimba la un curs mai mic decat cel afisat chiar sub nasul meu, pe un ecran electronic. Bai, glumesti?! Tanti, hola, imi dai mai putini bani. Ah, pai da, e alt curs decat cel afisat, s-a modificat intre timp (nu tu scuze, nimic). Pai unu la mana, daca e alt curs decat cel afisat ar trebui sa imi spui inainte de a imi da banii, sa vezi daca sunt de acord sa mai fac tranzactia sau nu, si doi la mana, nenorocirea de curs e pe un ecran electronic, deci se poate schimba automat, in acelasi timp cand se schimba si la tine in calculator, sa vada si ochii mei, nu numai tu, nu-i asa? Ah, da, ai dreptate, imi zice tipa, si din nou, nu scuze, nu imi pare rau... doar da, ai dreptate. Stam ca idiotii 20 de minute la coada, cel putin alte 20 de minute la ghiseu, si plecam cu bani mai putini... Eh, zic ca am facut o chestie buna pe ziua de azi, nu-i asa? Pai si mai luam banii de la ei, nu le zicem vreo doua si ne ducem in alta parte? Pai am putea... dar am sta alte 10 minute pana gasim alta banca, alte 20 de minute la coada, cine stie cate minute la alt ghiseu... si pentru ce? Doar ca sa le arat eu vreo doua? Hm... avem treburi mai bune pe ziua de azi, trebuie sa mergem mai departe, asa ca sa fie tanti sanatoasa, desi nu o sa fie din cauza ca asa i-am dorit eu! Iesirea din Rosario e super palpitanta, orasul e ca Bucuresti in sensul ca e imprastiat in toate zarile si aproape rotund, numai ca aici sunt autostrazi catre toate directiile, si toate comunica intre ele, e superb! Traficul e intens, fiind un oras atat de mare, si destul de aproape de Buenos Aires, banuiesc ca multa lume are treaba pe aici. Catre Buenos Aires este autostrada tot drumul dar catre Bahia Blanca unde ne ducem noi e sosea normala, cu o singura banda pe fiecare sens. Asta mi se pare mie super fain! Nu au umplut tara de autostrazi smechere, le-au facut doar acolo unde aveau nevoie de ele. Superb! Din nou pe drum, si azi nu avem asa de mult timp la dipozitie pentru ca am plecat tarziu. Vine toamna, soarele apune din ce in ce mai devreme, si se face si frig... Ah, cred ca e timpul sa revenim in Europa, unde e vara. Dar mai avem un pic pana atunci, si din pacate coboram catre sud, unde trebuie sa fie si mai frig. Se adevereste ce ne spune o tipa de la hostelul unde am stat in Rosario, vine un val de frig, brusc si pe nepusa masa. Acum 3 zile eram in Ibera in tricou si pantaloni scurti, acum as mai pune pe mine inca vreo 3 haine! Suntem in drum spre Bahia Blanca, undeva langa Atlanic, este un timp pe care il dedicasem marii, dar daca si acolo e asa frig nu prevad chestii prea bune. Dar nu e chip sa ajungem in Bahia Blanca intr-o singura zi, asa ca mergem pana unde putem, pana se intuneca. Ajungem intr-un orasel, nu e camping (of!) asa ca dam o raita prin oras. Trebuia sa se intample si asta la un moment dat: toate camerele de hotel/ hostel/ motel etc. sunt date! A doua zi e nu stiu ce eveniment, si nu gasim nimic nicaieri. Ei bine, norocul nostru se cheama YPF, de unde tot cumparam benzina si unde ne mai oprim sa verificam daca au internet. Si e chiar mai bine decat la unele hosteluri pe unde am mai nimerit: baile sunt curate luna, au si internet, doar ca afara e frig grav, si in masina se simte, asa ca nu e tocmai o noapte perfecta.

O noua zi friguroasa, plajele care ne astepata in Bahia Blanca nu mai par asa de romantice, dar e singurul oras in care am mai putea opri in drum catre sud, asa ca iata-ne si aici! Trafic la greu, o gramada de TIR-uri si camioane, cele mai multe din sens opus. Oare ce o fi cu ele? Nici aici nu e camping, si din pacate descoperim ca nu e deloc romantic, e un oras mai degraba industrial, nici macar nu are plaja, are doar port. Gasim totusi ceva ieftin, aruncam bagajele in camera si iesim in oras, cautam ceva de mancare. Gasim o chestie simpatica mai departe de centru, suntem singurii clienti si beneficiem de multa atentie, e flatant! Luam un meniu complet, pentru ca e la promotie! La felul intai primim niste salate, chestii asemanatoare cu salata beuf pe care o facem noi, si la felul doi friptura, evident! E dragut, carciuma nu e foarte selecta deci nu e cu romantism, dar se lasa cu telenovele. In strada e agitatie, tipa care ne servea se precipita, isi cheama un coleg, asta iese cu un scaun in strada, mai sa bata pe cineva! In strada un motociclist isi fura genti in cap de la o tanti coborata dintr-un jeep, care il are si pe sot alaturi, dar ea e cea care arunca cu geanta in stanga si in dreapta. Misto! Aflam ca tipul de pe motocicleta este baiatul care face livarile de la restaurantul nostru, dar nu aflam de ce se certau. Bai, dar sa o fi vazut pe tipa ce cara la genti! Tare! Pana sa vina mancarea impartim un ziar pe care il gasim pe acolo, si intre timp chiar reusim sa citim niste articole. Asa descoperim misterul camioanelor de azi, se pare ca ieri au fost blocate in port, asa ca azi sunt toate libere si probabil si in intariziere, asa ca zoreau cu toate pe acelasi drum ca noi... A doua zi e duminica, ne trezim de voie, pentru ca in program era sa stam inca o zi pe aici. Afara e urat, ploua, orasul e pustiu, plaja nu e, scump e... asa ca Stef, ce facem? Pai nu stiu, tu ce zici? Si uite asa, dintr-una in alta, suntem iar pe drum... Vesti din Puerto Madryn nu avem, am mai trimis niste mesaje dar nu a trimis nimeni raspuns, asa ca ne hotaram sa uitam de Puerto Madryn, si ne ducem direct spre Bariloche. Aproape 1000km, ne propunem sa ii facem in vreo trei zile! Dupa atatea zile pe drum parca ne place mai mult in masina decat prin oras. Si culmea e ca dupa ce ne urcam in masina vremea se indreapta si ea, e soare, cald, frumusel. Dupa vreo 200km ajungem in Rio Colorado, un orasel in mijlocul unei pustietati despre care nu stiam nimic, pana sa ajungem aici nu se anunta nimic interesant! Dar oraselul e plin de cabanute, campinguri, e o locatie foarte frumusica. Oprim la un YPF, si gasim si net, asa ca luam o mica pauza. Stau pe net, ma intalnesc cu mama si Cris, iar la status scriu "In Argentina, intr-o benzinarie, in drum spre Bariloche". Cum tot vorbim de o gramada de vreme despre minunatele orci din Puerto Madryn, Cris ma intreaba "gata, Bariloche, nu va mai duceti la orci?" Si dintr-una in alta verific si mailul, si ce sa vezi, mesaj din Puerto Madryn. E formal, si incearca sa nu imi dea sperante prea multe, dar totusi zice ca s-au vazut orci acum doua zile! Hm... pai si noi suntem deja in drum spre Bariloche. Ma uit pe harta, mai avem inca 30km pana la ultima intersectie la care am mai putea face stanga catre Puerto Madryn, daca am vrea. Pai si vrem? Stef ezita... ar fi cam ciudat, nu? Pana acolo am face doua zile, pana in Bariloche trei. Cris voteaza pentru Puerto Madryn, noi inca stam pe ganduri. Cat de ciudat ar fi sa ramanem pe coasta de est, in loc sa o luam cuminti spre Chile? Pai cam ciudat, dar conteaza? Stef pare cam reticent la a da din nou planurile peste cap, asa ca pornim masina fara sa incerc sa votez pentru Puerto Madryn, sa nu il supar. Conduce linistit si inca mai negociem. Incet incet ne dam seama ca oricum nu e mare pierdere daca mergem pana in Puerto Madryn, decat timp, si nu e ca si cum nu am avea... Asa ca 30 de km mai departe viram spre stanga, si ne apare un zambet tembel pe fata! Hihi! Ne ducem sa vedem orcile! Inca o noapte intr-o benzinarie, si o zi mai tarziu ajungem in Puerto Madryn, oprim la acelasi hostel ca acum 5 luni, cand eram cu toata gasca dupa noi. Nu luam chiar aceeasi camera, pentru ca data trecuta am stat in camera cu Dan si Dana iar acum ne ajunge una dubla, nu ne trebuie patru locuri. Dar e dragut, regasim aceeasi oameni, care mint politicos ca isi aduc aminte de noi, hihi! Nu e foarte ieftin, dar stam la ei din loialitate, dintre toate mailurile trimise catre Puerto Madryn ei au fost cei care au raspuns si ne-au ajutat cu informatii, asa ca e dragut sa le facem aceasta vizita. Stef vorbeste cu Dan pe mess si sa vezi cata bucurie pe Dan cand afla unde suntem, si isi aduce aminte tot felul de detalii despre hostel, unde era un calculator pe hol, ca era un magazin peste drum! Hihi!

Culmea e ca din nou ajungem aici cu o tona de rufe nespalate, la fel ca si data trecuta. Petrecem o noapte la caldurica, si a doua zi vrem sa mergem in Peninsula Valdez, pana in Punta Norte, si sa campam acolo. Dar vesti proaste, cei de la hostel si cei de la biroul de informatii ne spun ca nu avem voie sa campam la Punta Norte, putem campa in Puerto Piramides, adica la vreo 90km departare, pe un drum de pietris. Nu ar fi asa de grav, dar toata distractia era sa stam acolo pe malul oceanului, si sa vedem cand vin animalutzele. Si aflam abia acum ca ele vin doar la flux, cand e apa mai mare, si au mai multe sanse sa se apropie de focile de pe mal si sa "fure" un bebe sau vreun alt exemplar mai putin atent. Toata vanatoarea asta este super spectaculoasa, orcile se arunca cu burta pe mal, prind foca, si apoi revin in ocean din cauza valurilor care se intorc si le ajuta sa nu ramana esuate pe mal. Noi am auzit de astfel de povesti, am vazut si niste filmulete pe net, dar banuim ca se intampla rar, asa ca daca zarim macar o aripioara dorsala sau ceva de genul asta, zicem ca ne-am declara multumiti. Dar vestile proaste continua, fluxul e maxim la niste ore extrem de tembele: 9 jumatate dimineata sau 10 jumate seara. Dimineata e prea devreme, din Puerto Madryn pana in Punta Norte facem mai mult de 4 ore, deci ar trebui sa plecam pe intuneric, iar seara e deja intuneric, si oricum, noi trebuie sa iesim din parc pana la ora 8, cand ne dau afara paznici. Ah, pai si cum, paznicii astia chiar nu pot fi induplecati sa ne lase sa stam acolo peste noapte? NU. Stam pe ganduri, oare daca stiam toate astea acum doua zile, mai veneam? Probabil ca nu... Dar hai, ca poate totusi vedem oricile, chiar si in conditiile astea vitrege, si sa vezi bucurie!

Petrecem o zi linistita in Puerto Madryn, ne plimbam pe plaja si apoi pe un ponton luuuung cat toate zilele, ne bucuram de ocean asa cum nu am putut sa o facem in Bahia Blanca. Pe ponton e plin de pescari, tipi singuri sau veniti cu gasca, tatici veniti cu pustanii, sau niste batranei... lume de toate felurile. Si langa fiecare dintre ei vedem echipamentul de pescuit, si... ce credeti o berica rece? Nu, nu e bere, este echipamentul de MATE. Cum am reusit sa nu vorbesc nimic despre mate pana acum?! Prea m-am concentrat pe friptura, fomista cum sunt... Ei, da... Mate... As zice ca e un ceai, dar povestea lui nu are musai legatura cu faptul ca este ceai. Mate e un fenomen in Argentina, iar in Uruguay probabil ca este isterie natioonala, pentru ca se spune ca ar fi de vreo 5 ori mai rau decat aici. Ok, ok, dar sa explicam. Mate e da, un ceai, cu un ritual special, si care este consumat cat e ziua de lunga, de majoritatea argentinienilor. Fiecare argentinian are o "cana" speciala din care consuma ceaiul, si o bombina (un fel de pai), prin care il soarbe. Ceaiul in sine este sub forma de iarba taiata marunt (nu vine la pliculet). Iarba se pune in cana, cam 3/4 de cana, si apoi se adauga apa calda, dar nu chiar fiarta (pe la vreo 75 de grade). Se lasa un pic la dospit, si apoi se bea prin bombina, asezand bombina in cana astfel incat sa sorbi doar lichidul, fara frunze. Apoi toata ziua se adauga apa calda dintr-un termos (din nou, nici un argentinian pare sa nu iasa din casa fara acest echipament), probabil pana iarba pierde orice urma de gust. Ah, da, gustul! Pai intamplarea face ca prima data cand am gustat mate a fost chiar aici, in Puerto Madryn, acum cinci luni. Am acceptat oferta tipei de la receptie, sa gust un pic. Asta e o alta chestie cu mate-ul, se imparte! E un fel de ritual intre prieteni sau membrii familiei, cand se intalnesc si stau de vroba, plimba o cana se mate de la unul la altul, in timp ce deapana diverse istorii. Eu am luat cana de la tipa, am miscat un pic bombina, si am luat o gura. Nasol, amar ca naiba, si am mai luat si niste frunze... Mda... nu e pentru mine! Tipa ma vede cum ma stramb si zice, ah, pai nu e bine, l-ai miscat! Il rearanjeaza, gusta ea intai, si mi-l da din nou. Tot amar, dar fara frunze parca e mai ok... Prima experienta, si nu ma tenta sa fac din asta nu obicei. Dar de cand suntem aici in Argentina, e nebunie, vedem peste tot oameni cu mate, la toate benzinariile exista dozatoare de apa calda special ca lumea sa isi reumple termosurile, in toate magazinele in care intri sunt rafturi imense pline cu pachete de ceai, cani, bombine, termosuri... Bai, gata, vreau si eu! M-am decis! Stef are ritualul lui, sta romantic la cafea in fiecare dimineata, dar eu nu ma pot atinge de ea. Desi am tensiunea extrem de mica, am energie suficienta, si daca adaug un pic de cafea fac ca un titirez toata ziua... Asa ca am sters de pe lista cafeaua de multa vreme... Dupa ceai de tei nu ma innebunesc, e un ritual de om racit asa ca nu e foarte simpatic... Deci gata, s-a decis, voi trece la mate. Pai nu era amar?! Pai da, dar cica e un gust cu care te obisnuiesti! Ok! Dar de cand am plecat din Ibera si am luat celebra decizie, nu am stat pe loc doua zile la rand, si am nevoie de aceste doua zile ca sa imi "formatez" cana de mate. Adica? Pai cele nou noute trebuie tinute cu mate in ele vreo doua zile inainte sa bei din ele. Ma intorc victorioasa la hostel, cu noua mea cana, bombina, si o punga de hierba mate. O rog pe prietena de la receptie sa ma ajute cu niste apa calda. Evident ca are fierbatorul langa ea si nu e nici o problema, pentru mate, orice! Ii dau cana si ii spun ca e noua, si sa vezi informatii in plus: se tine 3 zile cu apa calda si iarba in ea, iar in interior are o pielita ciudata pe care trebuie sa o cojesc. Daca o las acolo adauga la amareala si cauzeaza dureri de stomac. Ah, misto! Pai il pun la dospit, si revin cu info despre noul meu hobby dupa ce imi "formatez" cana!

Deci ne ducem in Puerto Piramides, achitam dureroasa taxa de 25 de dolari ca sa intram in rezervatie, si vizitam centrul de info. Veste buna, orcile s-au vazut si azi dimineata, ah, daca Suchi mergea cu 200km/ ora puteam si noi sa ajungem sa le vedem... Uff... Dar stai, ca drumurile in peninsula sunt toate de pietris, deci oricum nu e bine sa mergi cu mai mult de 60km/ora... Mda... Deci si maine apar la program, sa le vedem si noi? Hihi, ghidul nu prea tine la poantele noastre, cica sa vedem, ca sunt animale, nu poate garanta nimic. Da nene, stim... glumeam si noi... In Puerto Piramides pustiu grav de tot, singurii oameni pe care ii vedem bat cuie, vopsesc, fac locul frumos pentru cand se redeschide sezonul. Noi, culmea, cred ca ne scrie in frunte ca nu cheltuim prea multi bani, pentru ca nu incearca nimeni sa ne vanda nimic. La biroul de informatii ne pacalesc ca am putea dormi in camping, unde cica nu iti cere nimeni bani, dar sunt bai si electricitate. Ajunsi acolo, locul e usor invadat de diversi ce par sa locuiasca acolo, baile sunt inchise, si nu e curent. Aflam de la un tip care traieste acolo, ca baile au fost inchise cu o zi in urma, la fel si curentul, pentru ca administratia incearca sa ii faca sa plece pe cei care locuiesc acolo ilegal. Uf... cam trist! Dar cica ar fi un alt camping la doua strazi distanta, si cica ar avea de toate. Dam un mic ocol prin oras (adica 5 minute si vedem tot) si gasim campingul, pare a fi in constructie, toate chestiile sunt noi, dar deja functionale, bai, curent, gratar, chiuvete, cam tot ce vrei, doar ca nu e nimeni acolo sa ne ceara banii. Cam ciudat asa pustiu, si aici par sa locuiasca niste omuleti in mod abuziv, mai sunt cateva corturi montate, dar nu apare nimeni. Decidem sa ramanem aici, facem niste hamburghesa si cam atat, asteptam dimineata, sa ne ducem sa vedem orcile. Noaptea e luna plina, se vede superb, lumineaza extrem de mult, ce frumos ar fi fost acum campand la Punta Norte... Noaptea trece cu bine, auzim niste vecini care ajung acasa pe intuneric si dimineata pleaca inaintea noastra, iar pe la 7 jumate suntem si noi pe drum, cand soarele inca se ascunde. Drumul e frumos, si mai usor decat ne aduceam noi aminte, desi e tot de pietris, nu l-au asfaltat. Soarele incepe sa coloreze cerul, si abia pe la 8 face si el ochi, dupa care devine cam greu sa vedem ce e pe drum, pentru ca mergem fix spre est. Printre praf, ceata si raze de soare, vedem oi ratacite pe drum, cativa guanaco, dar pe primul loc raman niste iepuri care au traversat strada topaind. Topaind cam pe verticala, erau ca niste jucarii pe arcuri. Nefugind de nimic (pe noi nu ne vazusera inca) nu alergau, pareau sa mearga la pas. Asa ca sareau mai mult in sus, nu pe orizontala, si treceau strada cam greu, ii vedeam cu soarele in spatele lor, deci mai mult ca niste umbre, a fost tare simpatic!

Eh, si iata-ne la Punta Norte! Parcam masina si 50m mai departe e un punct de belvedere. Avem la noi armele: binoclul lui Stef si aparatul foto pe care am montat obiectivul tele. Punctul de belvedere e pe o duna de nisip, un pic deasupra plajei, si intre noi si cele cateva foci care mai bantuie pe acolo este si un gard, ca sa stea focile linistite. Un grup de tineri galagiosi este la biroul ghidului, impart un mate, si asteapta. Ma indrept spre plaja, pregatita pentru cateva ore de asteptare. Punctul maxim al fluxul e cam peste jumatate de ora, deci orcile, daca sunt, ar trebui sa se apropie. Nu apuc sa imi termin gandul, si vad niste pufnituri de apa in ocean, departe! Wow, orci? Stef, uite acolo! Unde, unde? Armele sunt la noi, dar nu complet pregatite, binoclul atarna lenes la gatul lui Stef, nu ne asteptam sa vedem orcile imediat! Dar chiar ele sunt, un grup de vreo 4-5 exemplare se balaceste in larg, scuipa apa ca niste balene, si isi arcuiesc spatele. Nu sar ca niste delfini, nu le vedem complet iesite din apa, dar ele sunt, orcile! Incredibil! Unul dintre baietii din grupul vesel e mai muncitor, priveste si el in larg, si ne spune ca ele sunt, s-au vazut si mai devreme, cand una din ele a venit foarte aproape de plaja. Ne arata si un grup de foci un pic mai departe in dreapta, si cam pe acolo sunt sanse sa mai vedem ceva, pentru ca acolo e "micul dejun". Minutele trec aiurea, mai vedem din cand in cand grupul din larg, par sa se indeparteze. Decidem sa ne ducem mai aproape de foci, in cazul in care vin orcile sa fim si noi mai aproape. Si chiar atunci ma striga Stef, Sandi, Sandi, uita-te pe mal! Si intr-adevar, la vreo 50m in ocean, in dreptul focilor, se vede... nu stiu, i-as zice aripioara, dar zau ca nu are rost sa folosim diminutive! Arata ca aripioara dorsala a unui rechin, dar e o chestie absolut imensa. Ma uit prin binoclu la ea si la focile de pe mal, si chestia aia e mai mare decat un mascul de leu de mare, deci e grav! Da tarcoale, se mai apropie de mal, spinarea ii iese un pic din apa, dar nu ataca nimic, doar pandeste! Wow, cat de tare! Sta asa cateva minute, apoi mai revine pentru o tura! Vedem pui mici pe mal, nu sunt foarte multi, dar sunt. Si mai sunt si foci in ocean, iesite la pescuit probabil. Noi asteptam cu pulsul ridicat, dar scena incet-incet se linisteste si nu mai vedem nimic, nici aripioare, nici pufnituri... doar foci care se plimba linistit pe langa mal...

Grupul galagios pleaca, apar cativa turisti noi, si ne ducem sa intram in vorba cu ghidul care statea de paza. Il intreb daca mai sunt sanse sa revina orcile si imi spune ca nu, daca au plecat duse sunt, pana diseara, cel putin. Azi au venit devreme, si au plecat imediat dupa punctul maxim al fluxului, se vede treaba ca nu prea sunt flamande. Pai cum asa? Cum de nu le este foame? Domnul are o teorie, si suna logic, desi iarasi, daca stiam ca e asa, mai veneam pana aici? De cateva zile e luna plina, sau aproape plina, si orcile mananca bine de tot seara, cand focile sunt mai linistite, si le pot prinde mai usor. Aflu ca atacurile pe care le-am vazut noi pe net si credeam ca sunt rare sunt de fapt super frecvente, e o tehnica de vanat pentru orci, iar in februarie-martie cand sunt multi pui de foca pe mal, chestia asta se vede zilnic. Acum mai rar, pentru ca sunt mai putine foci. In mod normal orcile apar cand incepe sa creasca nivelul apei, dau cateva tarcoale inainte de punctul maxim, sa vada ce e pe plaja, si sa isi construiasca atacul. Cand apa e la nivel maxim se arunca pe plaja, sa fure vreun pui. De cele mai multe ori raman in preajma mult timp dupa aceste atacuri, in timp ce nivelul marii incepe sa scada. Dar acum, de cand cu luna plina, nu stau prea mult dupa punctul maxim, si nici nu se agita prea mult. Parca le si vad cu burta rotunjoara si lenese... Sa mai dam o tura, poate prindem ceva? Neah... lasa ca am mancat destul aseara! Incerc sa vrajesc ghidul sa ne lase sa stam acolo, ii spun ca venim de departe si speram sa stam aici cu masina, ca ce lung e drumul din Puerto Piramides pana aici, si e greu e de facut zile la rand dus-intors... din astea lacrimogene. Dar omul nu se lasa induplecat, astea sunt regulile, vorbeste foarte lejer despre cum putem reveni maine, nu-i bai! Intre noi avem din nou discutia despre ce sa facem... Am vazut orcile, dar parca am fi vrut mai mult, nu-i asa Stef? Stef are mereu o replica pregatita, si ma trezesc razand aiurea cand il aud "Ah, clar, pai dupa ce le vezi asa, pana nu le tii in brate, tot e prea putin!" Bine, deci e decis, stam aici pana le putem tine in brate, da?! Nu... e tarziu, si zau ca e cazul sa trecem in Chile! Argentina asta e draguta rau, dar avem o masina de vandut, si cine stie cat timp va mai dura si asta, hai din nou la drum... Frumoase orcile astea, imense cat o balena, zau, nu ma asteptam, si data viitoare cica sa venim in februarie. Bun, s-a notat asa! Catre Bariloche avem vreo 1000 de km, drum luuuung ca naiba, ca nu e nimic ca si punct de oprire. Pai cum mai, nu erau 1000km si acum vreo patru zile? Pai da, dar acum sunt 1000km pe un alt drum, dupa ce am facut un mic detur. Hihi! Vrem sa facem drumul din doua bucati, 600km in prima zi, pentru ca pana in Esquel chiar nu e nimic pe drum, nici macar un YPF unde am putea sa dormim... Asa ca azi ajungem pana in Gaiman, un sat mic la vreo 60km de Puerto Madryn, facem azi 60km ca sa nu facem maine 660. In Gaiman dormim la un camping facut si intretinut de brigada de pompieri voluntari, cand ajungem acolo ne ia in primire un nene inalt cat casa, si extrem de amabil, painea lui Dumnezeu! Ne intreaba de unde suntem, si suntem primii romani care calca pe acolo, asa ca ne cere niste bani romanesti, cica fac o colectie! Cu mare drag, dar descoperim ca portofelul e gol, oare ce naiba am facut cu banii romanesti?! Zau ca dupa ce ajungem in tara le trimitem un ron de hartie prin posta, prea au fost simpatici! Campingul e mic si dragutz, avem noroc si nu e frig, ci doar se simte toamna, ca si culori. Aici e plin de copaci si pe jos e plin de frunze galbele... E clar, vine toamna peste noi, in luna aprilie! Cool!

Azi facem hamburghesa la gratar, nu la tigaie. Dureaza mai mult, dar e mai gustos! Dar ce tot ii dau eu cu hamburghesa asta? Ah, pai e hamburger, evident, dar pe limba lor. Am ajuns sa spunem multor lucruri in spaniola, nu stiu exact de ce. Cand o sa ajungem in Romania va fi grav, o sa fim mai rau decat Raducioiu! Hihi! Sunt multe cuvinte simpatice pe care le-am adoptat, in ultima vreme medialuna e cel mai grav. Medialunas sunt croisantele, si ne place pentru ca tradus mot-a-mot inseamna semi-luna, adica exact forma pe care o are prajiturica. La fel sunt si stergatoarele, pe care ei le numesc limpia parbrisas, adica curatatoare de parbriz. In Gaiman ne trezim devreme rau, si la 6 jumate suntem deja pe drum. Stef e fresh, dar soarele nu, nici macar nu da semne de trezire! Dar luna e plina, ca tot am povestit despre asta, si e lumina berechet, se conduce lejer, mai ales ca nici nu e foarte mult trafic. Dar e friiiiiiig, grav de tot! Am pe mine toate hainele din dotare, nu prea as mai avea ce sa pun in plus, asa ca ma decid: Stef, sa stii ca eu ma bag in sacul de dormit! Hihi, pai ok... Si uite asa, oprim sa iau sacul de dormit din spate, si ma trezesc cu Stef urcat pe masina sa faca filmulet la luna si la rasarit. Bine Stef! Hai salut, stai acolo cocotat, eu ma bag in masina ca e frig maxim!

E zi lunga, km multi, tot felul de tipuri de vreme si de sosele. Vorbim despre cate in luna si in stele, ascultam muzica, jucam jocuri, orice ca sa treaca timpul mai usor. Dar drumul e mai degraba bun, media e cam de 50-60km pe ora, cu tot cu opriri, ceea ce la drum lung e foarte bine, si ajungem in Esquel pe lumina. Ar fi un camping chiar la intrare in oras, dar dupa ce am stat in sac de dormit in masina pe timp de zi, zau ca as sta intr-un loc mai calduros la noapte. Fara suparare Suchi! Asa ca iata-ne in fata biroului de informatii, de unde ma intorc cu numele unui hostel si garantia ca au locuri. Cat costa? Pai nu stiu, e extra-sezon, ar trebui sa fie mai ieftin, mi se spune. Ok, hai ca vedem. Avem noroc, cazarea e draguta foc, avem o camera cu caldura, baie cu apa calda, bucatarie utilata (le impartim cu niste vecini de apartament, dar nu conteaza). Si toate astea cu mai putin de 25 de dolari, ah, ce bucurie! Initial ziceam ca stam doar o zi, dar dupa ce am prins gustul am votat amandoi pentru inca o zi, unde tot alergam atata?! Pai unde alergam? In Chile! In doua zile e 1 mai, noi vrem ca pana la final de mai sa vindem masina, si pentru asta trebuie sa stam ceva timp in Chile, sa ne activam din nou telefonul, sa ne gaseasca lumea care vrea sa vada masina, chestii din astea tehnice... Bine, bine, dar lasa ca o zi in plus in Esquel nu e asa grav...

E munte, e toamna, sunt frunze cazute peste tot, e miros de lemne arse... e clar, la munte vreau sa ma mut! Dar dupa ce ajungem acasa! Hihi! Ne plimbam pe strazi, facem poze la copaci colorati, si la cei ramasi inca verzi, printam din nou poze pentru bunicii lui Stef, cautam cadouri pentru acasa... e frumos rau! Gasim tot felul de chestii simpatice, un magazin din care as cumpara de toate, au chestii din lemn, din lana, si din piele intoarsa, e super dragutz. Pana la urma imi cumpar un portofel micut in care sa tin maruntii, pentru ca din cel pe care il am acum curge maruntul intr-o veselie prin toate sertarele. E dragut foc, are si niste fluturasi desenati pe el, e pe placul meu, clar! Stam acolo de minute bune, Stef da semne de "hai odata", si cand sa scapam, vine cineva in vizita, aparut de pe sub niste rafturi sau ceva, nu stiu cum de nu l-am vazut pana atunci. E un catel mic de tot, cred ca e labrador, e galbui si pufos, si aproape rotund. Aflu ca are 40 de zile si e in vizita pentru o zi, imi roade degetele si firele de la poncho, l-as lua acasa intr-o fractiune de secunda! Spre seara facem din nou tabara in camera noastra calduroasa, si dupa multe zile de lasat la dospit, decid sa testez cana mea pentru mate. Pun apa la fiert, imi pun iarba in cana, apa peste, o las un pic sa se raceasca, si hai sa vedem! Rezultatul: un fiasco total! E amar ca naiba si jumatate de ora mai tarziu ma apuca si durerile de stomac! Fain! Dar imi aduc aminte ca in Puerto Madryn am cumparat ceaiul la intamplare, si tipa de la hostel mi-a spus ca e printre cele mai tari marci, asa ca nu ma dau batuta! A doua zi sunt din nou la supermarket, si ma uit aiurea la toate pungile cu ceai. De unde sa stiu eu care este mai "suave" (sper eu ca asta vrea sa insemne mai putin amar). Habar n-am! Asa ca imi fac curaj si intreb o doamna care se plimba printre rafturi. Buna ziua, dvs. va pricepeti la ceaiurile astea, nu-i asa? Care e cel mai "suave" de aici? Simplu, uite-l pe asta! Ha, tare! Si uite cum plec eu cu punga de un kg de hierba mate, si de data asta da, iese mai baubil. Am tactica, nu ma las, o sa pun mai putina iarba decat pun ei, si incet incet imi fac si eu rost de un obicei de dimineata, sau cine stie... poate o sa beau si eu toata ziua, la fel ca argentinienii! A treia zi in Esquel ne trezim pusi pe fapte mari, plecam spre Bariloche. Nu foarte vreme, desi drumul va durea vreo 5-6 ore, dar parca prea a fost frumos aici, si ne lasam mai greu convinsi sa plecam. Ei, si ca sa ne faca decizia mai usoara, niste amici de prin oras s-au hotarat sa ne ajute sa mai stam o zi prin oras, si sa mai cheltuim niste bani: au taiat doua din cauciucurile lui Suchi! Marfa, nu? Beton! Cred ca asa isi ziceau azi noapte cand se intorceau beti de la vreun party si li s-a casunat pe cauciucurile noastre! Of... dragii de ei! Stres maxim, stim cati bani am dat pe anvelope noi in Santiago, nu avem chef sa cumparam altele, dar taiturile sunt urate maxim! Pana la urma scapam usor, doar cu niste petice, dar unul dintre cele doua cauciucuri va trebui pastrat doar ca roata de rezerva, taietura a fost cam nasoala, si peticul nu are garantie prea lunga. A fost o zi interesanta, gazdele de la hostel ne-au ajutat mult sa rezolvam problema, fiind sambata si 1 mai, ne era teama sa nu fie totul inchis si sa ramanem blocati in oras pana luni. Il las pe Stef sa povesteasca despre zi, pentru ca eu am stat la caldura in camera, cat timp a socializat el cu gazdele si apoi cu tipul de la "gomeria".

Dupa ce facusem vreo doua drumuri la masina ca sa mai duc din lucruri am vazut din intamplare roata din fata dezumflata. M-am enervat la gandul ca trebuie sa rezolv pana, cu cricul care merge greu si trebuie sa gasim si vulcanizare... of... Cand am vazut-o si pe cea din spate mi-a picat fata, credeam ca sunt toate taiate. Numai ca baietii s-au multumit cu doua, niste finuti... Eram de doua nopti in Esquel si imi placea, pe bune... Cu cauciucele taiate intr-o zi de sambata, dupa ce vineri fusese sarbatoare, m-a fulgerat asa o idee ca abia luni o sa putem sa plecam si nu imi parea chiar rau. In Argentina, cu timpul liber nu te pui... Am stat o gramada pe aici dar tot nu am invatat, magazinele se inchid dupa amiaza, fiecare dupa programul lui, si de fiecare data ne pacalesc. Asa ca va inchipuiti contextul, ma si vedeam oprind taximetristi sa ii intreb de vulcanizari... Numai ca proprietarii hostelului au fost super de treaba cand au auzit de patanie. Nu stiu daca facea ceva tipa, dar, cand i-am zis, a luat cheile de la masina si 'hai sa cautam o vulcanizare'. Hop in masina si la colindat prin Esquel. M-a lamurit si cine a fost. Ca in orice tara adolescentii cica mai au accese de teribilism si, dupa ceva cerveza sau vino sau ce-o mai bea ei pe spaniola, in drum spre casa mai fac cate un cadou d-asta. Am gasit doua vulcanizari, inchise, dar la una a raspuns o tipa cu un copil in brate si a zis ca or sa deschida intr-o ora. Inapoi la hostel ma asteptau doua roti sparte, de, cine ne-a pus sa ne luam masina?! Ma ajuta sotul tipei cu care fusesem dupa vulcanizare, un tip pe la vreo 60 de ani, chel si cu mustata, cam taciturn... M-am dus in spate unde isi mai construiau cateva camere, sa cer o scandura sa pun sub cric. Mi-a gasit o scandura si mi-o da asa in lehamite, ma gandeam 'bine ca nu mi-a dat cu ea in cap'. Numai ca omul nu avea nimic cu mine, asa era el, mai suparat de fel se pare, ca doar ce ajung cu scandura la masina, apare din curte cu un cric hidraulic gen cum au astia pe la vulcanizari, dar mai mic. Nu zice nici pas si il baga sub masina noastra si se apuca sa dea la el. Ii zic sa dau eu dar nu zice nimic asa ca banuiesc ca nu vrea. Muy bien... In 5 minute am schimbat o roata, o urcam in masina lui si inapoi la vulcanizare. Intre timp deschisesera, era un tip tanar si curatel, se uita la cauciuc si zice ca se rezolva, dar costa mai mult ca are ditamai taietura. Bine ca nu trebuie sa ne luam alte cauciuce... Dureaza cam 15 minute, timp in care ma uit prin jur, oricum era zgomot de la compresor si spaniola mea nu functioneaza decat in conditii de liniste. Omul nu avea mai mult de 25-30 de ani si avea vulcanizarea lui, lucru care m-a mirat. Cine in Romania isi face vulcanizare la varsta asta? Si mai si lucreaza in ea, sa il ia lumea de fraier...Atelierul era de fapt camera dinspre strada a casei, se vedea dupa o perdea un computer cu google pe ecran, aveau si o curte mica plina de cauciuce si vreo doua jumatati de masini ruginite, trei caini care ma latrasera cand am venit prima data si acum se gudurau pe langa mine... O afacere mica si cinstita, am vazut mai rar asa... Si inca o chestie: daca veniti prin Esquel stati la El Caminante, e chiar cum iesiti din autogara, in fata pe stanga. Pretul e mai mult decat ok avand in vedere ce ofera ca si cazare, dar mai ales oamenii au fost foarte de treaba.

Drumul spre Bariloche a fost ciudat, si simpatic. Cu mult mai multe dealuri, serpentine, curbe... si multe paduri colorate. Am trecut prin mai multe valuri de ploaie, si am lasat de vreo doua ori in spate cate un curcubeu dragut, desi cam timid, cand sa ii facem poza intra imediat in valurile de ceata! Orasul il stim, am petrecut aici doua zile impreuna cu cei din gasca, apoi am mai vizitat inca o data autogara in lungul si intortocheatul drum din Ushuaia pana in Santiago. Deci ajungem aici a treia oara, ce ciudat! Din nou la oficiul de turism, dar aici primim mai degraba pe raspunsuri standard. Ii spun ca avem nevoie de un camping sau un hostel ieftin, si tot ce imi spune este locatia unui camping (desi eu stiu ca sunt mai multe), iar hosteluri sunt prea multe ca sa aleaga dintre ele, si na... cica ne descurcam si singuri. Pana la urma asa e, ne descurcam singuri, ajungem la un hostel gasit de mine data trecuta cand ma interesam despre Bariloche, pentru ca in camping e nesimtit de scump, tinand cont ca mai e si la naiba in praznic fata de oras, am dormi in masina, deci caldura sau apa calda yoc! Da... Bariloche e cu fitze, totul e scump si pretentios chiar daca nu sunt in sezon, si concurenta ar putea scoate ceva mai bun din ei. Partea buna este ca nimerim de ziua orasului, si asistam la o jumatate de zi de petrecere, defileaza armata, oamenii sunt consumati, se vand tot felul de prostii, si avem si noi sansa sa mancam popcorn dulce! Mancam din nou la chinezi, cei care ne-au servit o nota de plata in chineza (la fel au facut si acum). Suna ciudat sa fi atat de departe de casa si in loc sa experimentezi chestii noi, revi in aceleasi locuri. Dar pentru noi e o doza de familiaritate, care ne face sa ne simtim ca si cum am fi acasa, unde stii ce e dupa colt, unde poti vedea o fata cunoscuta... Evident ca nu vedem fete cunoscute la restaurantul chinezesc, dar uite, aici e masa unde am stat toti opt! Stii, cand am tras masa asta mica, si am unit-o cu cea din colt? Acum ne asezam la masa cea mica, si stam la jumatate de metru de masa cea mare, ne uitam la TV-ul la care s-a uitat Bug non stop, acum e stins... Stam si admiram lacul, frunzele cazute, strazile aglomerate, si nimerim complet intamplator chiar de ziua orasului, cu defilari ale armatei si alte nebunii prin centru. Tare! Ploua bine de tot, si ne da peste cap putinele planuri pe care le mai aveam. Punem la posta pozele printate in Esquel, mai dam o raita prin oras, si ne uitam plictisiti pe geam la ploaie care devine din ce in ce mai nasoala... Da... e cazul sa plecam din Argentina... A fost frumos, a fost destul, nici nu stiu... vreo 5 saptamani?... Intr-una din seri eu incerc sa adorm, Stef inca mai bantuie pe net. Una din paginile preferate este pe Jurnalul National, unde se vad o gramada de camere de filmat montate prin toata tara, si care transmit imagini live. De obicei ne uitam la Bucuresti, la Piata Universitatii, sau la Victoriei, si din cand in cand si la Bacau. Dar de data asta Stef da click pe Eforie. E dimineata, si soarele rasare din mare... Inainte sa adorm il vad mic si colorat, incepand sa faca ochi... Buna dimineata Romania! Noapte buna Argentina!

«Argentina Nord Chile, Sur Chico»