Epilog
noiembrie 2010

2010, final de octombrie 2010, la 4 luni dupa intoarcerea din America de Sud.

Suntem acasa, se simte asta extrem de clar, e intim, cald, familiar. Apartamentul e din nou al nostru, cu un strat de vopsea lavabila in plus, canapeaua am mai mutat-o oleaca pentru un pic de schimbare, si au mai aparut cateva fotografii noi pe pereti - evident, din America de Sud. E dupa-amiaza, iar din boxele laptopului ascultam prognoza meteo: sunt 16 grade, si ziua cica va fi frumoasa. Ma uit la termometru, si culmea, si la noi arata tot 16, dar stramb din nas cand ma gandesc cu regret ca noi mergem spre frig, iar "ei" spre cald. Se anunta si ora, este 8 si 10 dimineata, si DJ-ul ne ureaza sa avem o zi de munca usoara. Zambesc din nou, Stef a fost la serviciu si e deja acasa, iar noi ascultam Rock&Pop pe internet, un post de radio chilian pe care l-am descoperit in Santiago. America de Sud e o poveste de demult, deja pare un pic ireala. Imi aduc aminte ca au fost momente cand eram acolo, si tot mi se parea ca nu e real, ca ma uit la televizor. Problemele de tot felul au fost demult uitate, sau reduse la momente, chiar daca uneori ele ne-au creat griji zile intregi. Ne-am invatat lectiile si am mers mai departe. Stef s-a decis sa lucreze de acasa, si a acceptat o propunere de jumatate de norma care ii permite sa experimenteze doua chestii in acelasi timp: lucratul de acasa si varianta clasica de mers la birou. Eu, Sandi, voi incerca ceva diferit de munca de acum un an, desi credeam ca vreau sa ma intorc fix la ce faceam inainte. Amandoi speram numai lucruri bune, evident. Lucrurile s-au mai schimbat un pic. Ce am inceput cu un inel pe insula Amantani am continuat cu doua verighete si o nunta 'ca-n povesti' in toamna asta in Romania.

Revenind la excursie, stim ca multi se intereseaza despre buget. Asa ca sa spunem calculele: aproximativ 18 mii euro costuri totale pentru doua persoane, 8 luni, 5 tari, cu absolut tot ce am cheltuit pe acolo, inclusiv suveniruri, cadouri, niste cheltuieli medicale, si vreo doua amenzi. Includem aici si cheltuiala cu achizitia masinii, pret de cumparare minus pret de vanzare. Este mult, este putin? Asta depinde de fiecare, nu putem generaliza. Este o suma pe care noi ne-am asumat-o (inainte de plecare estimasem undeva intre 15 si 20 de mii) asa ca noi suntem multumiti. Cea mai scumpa tara a fost Brazilia, urmata de Chile. Argentina este cam la nivelul Romaniei, desi in zonele cele mai turistice devine mai scumpa. Iar Peru si Bolivia sunt extrem de ieftine, e o placere sa vezi ce poti face acolo cu 10 dolari.

Unde am fost, si ce am apucat sa vedem in 8 luni? La inceputul planificarii credeam ca jumatate de an va fi de ajuns pentru tot continentul, ba chiar ne gandeam cum sa ajungem si prin America Centrala. Acum ne dam seama ce naivi eram :) In final am calatorit doar in sudul Americii de Sud, am vizitat 5 tari. Am calatorit pe indelete in multe zone din Argentina, in nordul Chile si in sudul Peru. In aceste zone am petrecut mult timp, si am vazut multe lucruri, am "simtit" macar un pic din spiritul local. Si apoi mai sunt cateva zone pe care le-am vazut cam in graba, pe stilul turist, vizitand doar locurile faimoase. E vorba aici de sudul Chile (unde era cumplit de frig, si noi eram deja preocupati de vandutul masinii asa ca nu am stat prea mult), o parte din Bolivia (unde nu aveam viza prea mult timp), si sudul Braziliei. Cum este sa calatoresti cu masina. Din cele 8 luni in America de Sud, patru luni am calatorit cu Suchi (o broscuta VW, din '90), care era echipata ca un motorhome, cu pat, chiuveta si aragaz. A fost extrem de fain, sa ai casuta dupa tine este foarte comod, prin simplul fapt ca opresti unde vrei, si nu trebuie sa iti faci sau sa desfaci bagajele in fiecare noua locatie. Dezavantajul a fost varsta masinii, si de aici problemele tehnice care erau inevitabile, si care nu ne-au ocolit. Noi am planificat banii pentru reparatii, si timpul necesar, dar cand s-au ivit problemele ne-am dat seama ca nu eram pregatiti moral. Cumulat cu vremea proasta, oamenii dificili si raul de altitudine, problemele cu masina pe noi ne-au cam dat peste cap. Dar dupa ce ne-am incarcat bateriile vorbind cu cei de acasa, s-au rezolvat toate. O alta chestie care ne-a lipsit in perioada in care am calatorit cu Suchi, a fost puterea de a acoperii distante mari. Suchi mergea cu maxim 70km/ora, iar in Argentina sunt zone in care orasele sunt la o mie de km distanta unele de altele, deci pentru noi era o aventura simpla deplasare din punctul A in punctul B. Cu autocarul era extrem de simplu, luai un bus de noapte la semi-cama, la ora 8 primeai o caserola cu piure, friptura de vita si un sos de legume, apoi vedeai un film si adormeai in timpul celui de-al doilea, iar dimineata erai deja la destinatie. Scapai de plata unei nopti de cazare, si acopereai distante mari cu efort minim.

Regrete, avem cateva, e normal. In primul rand pentru ca am pierdut mult timp in Santiago, cumparand si vanzand masina. Este timp in care teoretic am fi putut calatori prin zona, dar eram prea preocupati de masina, ca sa mai facem si altceva. Dar nu e timp pierdut, din contra. Acolo am legat cele mai faine prietenii, cu Enrique si Saskia, oameni pe care speram si credem cu tarie ca ii vom revedea intr-o zi, cat de curand. Si daca tot vorbim de prieteni, ajungem la al doilea regret, acela ca nu am vorbit atat de mult cu localnicii, pe cat ne-am dorit. Ne-am dat seama ca suntem mai timizi decat credeam, si mai stangaci in a initia discutii cu strainii. Cand am stat mai mult timp intr-un loc ne-am imprietenit usor cu lumea, dar cand eram doar in trecere, ni se parea mai greu sa avem discutii extrem de libere cu oricine. Vorbind cu localnicii am inteles mult mai mult din viata lor de zi cu zi, am aflat tot felul de chestii ciudate (cum ar fi ca sunt femei in Arica, Chile, care trec granita catre Peru in fiecare luna, pentru ca acolo manichiura e mai ieftina si mancarea mai buna). Ne-am fi dorit si mai multe experiete de genul acesta, dar pana la urma nu toate lucrurile pot fi planificate din timp. Mai conteaza si ce intalnesti pe drum.

Si acum partile bune, ce ne-a placut, ce am invatat? Ne-am intors acasa mai intelepti, mai echilibrati, mai spirituali? Astea sunt intrebari pentru alte persoane :) asteptarile noastre despre aceasta calatorie erau mult mai simple. Ne-am dorit sa vedem locuri si oameni noi, sa ne lovim de lucruri noi din care sa invatam, sa manancam chestii noi, sa ne uitam la lucruri obisnuite dintr-o perspectiva noua. Viata pe drum ni s-a potrivit, la fel de bine cum ni se potriveste si viata de acasa, cred ca putem spune ca suntem norocosi. 8 luni au fost multe, suficient cat sa faca diferenta, sa simtim ca avem timp sa facem si sa desfacem planuri, dar nu au fost atat de multe incat sa ne topim de dorul celor de acasa. Intorsi acasa ne-am adaptat imediat, chiar daca am gasit si aici multe lucruri schimbate. Dar daca am invatat ceva in cele 8 luni, a fost sa ne adaptam. Asa ca am gasit si in Bucuresti lucruri care sa ne faca sa zambim.

Cand suntem pusi sa alegem preferinte, incepe sa fie foarte greu. Peste tot am vazut locuri frumoase, am intalnit oameni prietenosi, si e greu sa alegi cel mai frumos loc. Impresiile cele mai puternice au fost lasate de locurile cele mai putin cunoscute, cele despre care nu citisem prea mult inainte de calatorie, cum ar fi sudul Boliviei, sau Esteros del Ibera din Argentina, Paraty din Brazilia. Dar la fel de mult ne-au placut si chestiile celebre, pe care le asteptasem cu interes: cascada Iguazu, ghetarul Perito Moreno, sau Salar de Uyuni.

Ne bucuram ca am scris site-ul pentru cei dragi de acasa, si ne bucuram ca povestea spune de toate, cu bune si rele. Recunoastem ca am evitat sa insistam foarte mult pe chestiile care ar fi putut sa ingrijoreze parintii, cum ar fi niste probleme de sanatate cam sacaitoare, sau niste amenzi de la politie. Dar in rest am povestit de toate, pana chiar si niste prieteni buni ziceau ca au citit cu sufletul la gura, desi stiau ca povestea e cu final fericit. Am vrut sa transmitem ca a calatori inseamna pregatire si atentie, dar nu trebuie sa insemne frica, sau evitarea cu orice pret a spontaneitatii. America de Sud e altfel decat o vedem noi din Romania, cand cautam puncte de reper mai jos decat noi si il descriam ca un continent din lumea a treia. In realitate este un continent imens, si are o varietate mult mai mare decat credeam noi, limba spaniola este vorbita diferit de la o tara la alta, bucataria este foarte diferita, clima si relieful la fel. Si chiar si interactiunea cu spaniolii a fost diferita.

Noi am pus pe site povestea dimineata, ne-am urcat in avion abia seara, pe la 11 jumate si am ramas datori cu povestea ultimei zile in Rio, asa ca mai jos va spune Stef ce si cum.

O singura zi, dar ce zi, ultima in America de Sud! A inceput cu trezirea la 5, doar ca sa ma asigur ca in avionul spre Londra o sa fiu cat se poate de obosit si o sa imi adorm frica de zbor. Chiaun de somn, am mai incercat de cateva ori sa incarc pe net filmuletul cu maimutelele din Ihla Grande, fara succes insa, asa ca abia acum soseste:

Programul de dimineata: vizita pe stadion: Maracana! Ne-am dus cu un tur organizat, cu un microbuz de la hostel pana acolo si am avut surpriza sa fim singurii participanti. A fost mai ok asa pentru ca am putut sa stam mai mult de vorba cu ghidul sa il descoasem. Las la o parte faptul ca am platit la hostel turul care includea 'everything' si ajunsi la intrarea in stadion am mai platit in plus ca sa si intram pe stadion si ma concentrez pe fotbal: la intrare un adevarat altar, cu un poster imens, statuete si urmele picioarelor jucatorilor imprimate in ciment. Ne-am plimbat prin vestiare, m-a frapat ca au inauntru un mic teren de fotbal, cu o poarta si iarba sintetica. Da, inauntru, probabil sa mai exerseze cate un dribling chiar inaintea jocului.

Am iesit si pe iarba 2-3 metrii si ne-am plimbat un pic printre cele ~80.000 de locuri si ne-am intretinut cu ghidul care era mai curios despre Romania decat eram noi despre Maracana.

La intoarcere ne oprim sa mancam si abia apoi mergem usor la pas catre hostel. Pe drum spre hostel puteam vedea cum tot orasul incepe sa isi dea shut-down: se apropia ora meciului, Brazilia-Chile. Magazinele de suveniruri - inchis, magazine alimentare - inchis, McDonald's - tocmai se inchidea, chiar si baietii care vindeau tricouri si vuvuzele pe trotuar isi strangeau marfa. Cam asta era procedura in caz de meci: magazine inchise, firme inchise, toata lumea catre cel mai apropiat televizor. Dupa meci, lumea isi reia activitatea, mai veseli sau nu, dupa caz. Planul nostru era sa mergem pe plaja in Copacabana unde stiam ca au montat un ecran imens sa se stranga natiunea sa priveasca meciul. Am ajuns la hostel si i-am dat cu skip tipului de la receptie care incerca sa ne convinga sa stam sa vedem meciul cu el ca se plictisea singur, ne-am urcat intr-un bus si am coborat intr-o mare de oameni pe plaja in Copacabana. Tineam in secret cu Chile oarecum pentru ca anul trecut privisem tragerea la sorti in Puerto Montt in Chile. Acum insa eram cu tricoul Braziliei pe mine si in mijlocul catorva mii de brazlieni asa ca m-am abtinut sa strig 'viva Chile'. Ne-am gasit un loc prin multime langa un palmier unde, daca ne ridicam pe varfuri puteam sa vedem cam trei sferturi de ecran si ne-am declarat multumiti. A inceput meciul dar noi eram mai mult cu ochii pe multime decat pe ecran, eram intr-o stare de genul 'wow suntem in Brazlia si ne uitam la meci pe plaja!', prin multime treceau vanzatori ambulanti de caipirinia, suc, cafea, si cam tot ce puteai sa vrei sa consumi la un meci de fotbal (nu aveau seminte totusi :P ). La un moment dat nebunie maxima: goool Brazilia, nu l-am vazut in direct, normal, dar am prins jumatate de reluare. La pauza am iesit din multime in directia hostel. Traisem experienta unui meci pe plaja in Brazilia, meciul in sine era pe planul doi. Orasul era pustiu. La colturi de strada mai ramasesera din loc in loc mici terase unde se bulucea lumea, soferul conducea ca un nebun probabil nevenindu-i sa creada ca munceste in timpul meciului.

Noi ne apropiam de ultimele ore in America de Sud. Seara am iesit pe plaja pentru un ultim contact cu Atlanticul. Ne parea aproape ireal ca ne intoarcem acasa. La un moment dat, mai repede decat am crezut, a venit si microbuzul catre aeroport. Faptul ca ma trezisem devreme nu prea ma ajuta cu frica de zbor, eram alert si nu simteam deloc oboseala. Din fericire aveam un plan B: un pahar de vin rosu urmat repejor de un ... alt pahar de vin rosu. Somn greu, adio America de Sud!

PS: mai avem un filmulet, un rezumat video al calatoriei cu masina, enjoy

PS2: si inca unul, bonus, un time lapse scurt de la 4500m, langa vulcanul Parinacota, in Chile

«Drumul spre Rio