...where I lay my head is home


Norte Grande (2)
ianuarie 2010

Cand iesim de pe Ruta 5 spre Pica e deja noapte si mai sunt vreo 40 de km, drum pustiu si plin de gropi, mergem incet, cu 20-30km/h, dar este perfect sa apucam sa vedem rasaritul lunii. In Pica nu ne-am descurcat sa gasim campingul, si am poposit la un hostel si ne-am luat o camera pentru prima oara de cand am plecat din Santiago, adica dupa doua saptamani pe drum.

A doua zi aveam un drum destul de scurt asa ca ne-am miscat cat am putut de incet, am plecat de la hostel la 12, doar pana in piata centrala la doua strazi distanta, unde am parcat, ne-am luat laptopurile si am stat frumos pe o bancuta, la umbra, si am mai rezolvat una alta pe la site, pentru ca in piata aveau internet gratis. Pica a fost o surpriza foarte placuta, un orasel care merita o vizita chiar si fara sa fim constransi in a ajunge aici. Foarte verde pentru ce vazusem noi in ultimele saptamani, maricel, si foarte cochet.

Cand iesim de pe Ruta 5 spre Pica e deja noapte si mai sunt vreo 40 de km, drum pustiu si plin de gropi, mergem incet, cu 20-30km/h, dar este perfect sa apucam sa vedem rasaritul lunii. In Pica nu ne-am descurcat sa gasim campingul, si am poposit la un hostel si ne-am luat o camera pentru prima oara de cand am plecat din Santiago, adica dupa doua saptamani pe drum. A doua zi aveam un drum destul de scurt asa ca ne-am miscat cat am putut de incet, am plecat de la hostel la 12, doar pana in piata centrala la doua strazi distanta, unde am parcat, ne-am luat laptopurile si am stat frumos pe o bancuta, la umbra, si am mai rezolvat una alta pe la site, pentru ca in piata aveau internet gratis. Pica a fost o surpriza foarte placuta, un orasel care merita o vizita chiar si fara sa fim constransi in a ajunge aici. Foarte verde pentru ce vazusem noi in ultimele saptamani, maricel, si foarte cochet.

Pornim spre Iquique, inca vreo 90km, nu foarte multi, dar grei!... Vantul foarte puternic ne obliga sa mergem incet, e plin de masini, camioane si autobuze dar culmea, nu suntem cei mai lenti. Iquique este unul din orasele care s-a dezvoltat in epoca nitratilor, iar dupa ce nemtii le-au tras teapa si au inventat varianta sintetica, orasul a fost salvat de faptul ca a fost declarat zona scutita de taxe. Noi nu aveam mari astepari, era doar un punct de oprire intre San Pedro si Parcul Lauca, dar Iquique s-a dovedit a fi cel mai frumos oras de coasta din Chile, prin care am trecut. Tot oras de coasta, ca si Antofagasta, dar coborarea de la platou spre oras te lasa fara cuvinte, privelistea asupra orasului e superba si, mai mult, exista o duna de nisip chiar in oras, inalta de ~300 de metri; doar cand ne uitam la marimea ei pe langa cladirile din jur puteam sa apreciem intr-adevar cat de inalta e. Si cat timp ne holbam noi la duna noastra de nisip, ce sa vezi? Doi biciclisti ne depasesc regulamentar prin stanga! Ne e cam rusine (mai ales soferului) dar ne consolam cu ideea ca suntem calatori care nu se grabesc si vor sa savureze fiecare moment din plin, hihi! In oras am stat in parcarea unui hostel chiar langa plaja, plin de oameni si galagios. Am intalnit aici nu una, ci trei persoane care fusesera in Romania. Primul a intrat in vorba cu noi pentru ca ne auzise vorbind si i s-a parut cunoscut 'Da'-ul nostru. Omul era argentinian si petrecuse cateva luni muncind pentru o firma de arhitectura din Romania si stia sa pronunte perfect Sighisoara, Suceava, Constanta, lucru rar intalnit de noi la straini. Ceilalti statusera chiar mai mult in Romania, un an si jumatate in Brasov, au avut un hostel acolo, dar nu am reusit sa obtinem prea multe detalii de la ei. In prima seara iesim pe stradute sa ne plimbam si ne oprim la o 'terasa', un magazinas cu 2 mese si 4 scaune scoase pe trotuar, ne luam un Crunch (copie aproape exacta dupa Fanta) si stam sa ne mai odihnim un pic. E deja seara si ne plimbasem de o ora, cand trec pe langa noi cei doi australieni pe care ii intalnisem in San Pedro. Ne salutam, vorbim vreun sfert de ora in picioare langa masa si inca o ora dupa ce ne asezam pe scaune, pana se face frig si toata lumea vrea acasa. O seara foarte placuta, cu doi oameni foarte placuti, noi ne-am bucurat sa ii revedem, poate o sa ii mai intalnim in drumul nostru in Peru, pentru ca ei se duc spre Canada.

A doua zi ne-am facut aprovizionarea de la un supermarket. Foarte la indemana este internetul wireless gratis in supermarket, mai ales cand te duci singur si nu stii daca rosiile intregi in sos sunt la fel de bune ca si sosul de rosii... Faza super simpatica, Stef e la cumparaturi, Sandi la hostel, Dan si Bogdan in Bucuresti, si ne conversam doi cate doi, mai ales despre cat de tare este sa ai internet gratis la cumparaturi. Hihi! Am fost la plaja, ne-am luptat iar cu valurile Pacificului si iar am luat-o rau pe coaja, apa tot rece! Plaja e extraordinara, nisipul fin, palmieri, trotuar, pista pentru biciclisti si vanzatori ambulanti care isi canta (la propriu) produsele. Am fost si la mall-ul minune lipsit de taxe, Zofri, dar preturile nu ni s-au parut mult mai mici, asa ca nu am cumparat decat cateva chestii pentru masina si ne-am retras spre hostelul si plaja noastra.

A treia zi in Iquique ne-am trezit devreme si am plecat pusi pe fapte mari. Destinatia: Colchane, orasel in Anzi, la peste 3,000m altitudine, pe care ni-l setasem punct de pornire in vizitarea unor parcuri si rezervatii din altiplano. Pe drum insa mai aveam cateva destinatii intermediare. Foarte aproape de Iquique, prima dintre ele era Humberstone, oras nascut odata cu nitratii si mort odata cu ei. Acum e un oras fantoma care poate fi vizitat, ne-am plimbat printre cladirile parasite, am intrat in biserica, am stat pe scaunele teatrului si rostit si cateva replici pe scena si ne-am asezat in bancutele scolii la care invatau 150 de elevi in vremurile bune ale orasului.

A doua destinatie intermediara era Gigante de Atacama, o pictura imensa (86m) a unui humanoid, pe un deal in mijlocul desertului. Vechimea este apreciata la 900 i.c. iar despre cine si de ce a facut-o nu sunt decat presupuneri. Nu am zabovit decat un pic, am facut cateva poze din parcarea amenajata la poalele dealului si am plecat mai departe catre Colchane, la 130km departare. Dupa cativa kilometri insa masinuta noastra a inceput sa isi arate limitele. Aceleasi pante pe care le urca cu destula usurinta inainte, acum ne puneau probleme si ajunsesem sa urcam dealurile cu viteza intai. In consecinta, motorul se incingea foarte puternic (pana la punctul in care un furtun de alimentare cu aer incepuse sa se topeasca si a trebuit sa il lipim cu banda adeziva), si oprim destul de des. Vorbim cu alti colegi de suferinta, doi chilieni ce oprisera sa isi rezolve o problema la o roata, si profitam sa intrebam la ce inaltime suntem: 3,500m. Hmmm... suntem la 3,500m si masina deja da semne ca nu mai poate, iar in parcurile nationale pe care vrem sa le vizitam o sa trebuiasca sa depasim 4,000m, si asta pe drum de pamant, nu asfalt. Ne-a cam pus pe ganduri, dar am insistat. Am legat capacul motorului astfel incat sa stea mereu deschis, si am continuat.

Dupa alti cativa kilometrii deja urcaseram considerabil si incepuse sa ploua. Stergatoarele noastre, pauza. Nu functionau. Ne-am oprit, ne-am uitat pe la puzderia de fire de sub bord, dar nimic. Nu ne dam batuti, oricum mergem incet si abia sunt cativa stropi, mergem asa. Inca alti cativa kilometrii si un indicator ne indica 'fin camino asfaltado', si intram pe un drum de pamant. De aici nu a mai fost decat maxim un kilometru si am hotarat sa ne intoarcem, cand masina s-a oprit la mijlocul unui urcus mai abrupt. Deja lipsa de oxigen isi spunea cuvantul, motorul pur si simplu se oprea daca nu apasam macar un pic acceleratia. Am intors frumos masina si, cu coada intre picioare, am coborat frumos (si incredibil de rapid) din munti. Drumul era la vale, asta e clar, ca doar mergeam spre coasta, dar era cu suisuri si coborasuri. Si totusi, aceeasi masinuta lesinata cu cateva minute mai devreme, acum urca pantele in viteza a treia! Ne-am tot gandit ce ar putea sa fie, noi credem ca este o iluzie optica, ceea ce noua ni se pare plan este de fapt deja in panta, si apoi, cand incepe vreun urcus, e mult mai abrubt decat "vedem" noi. Oricum, e fascinant, aici nici nu bate vantul, nu e nici trafic, ajungem sa mergem chiar si cu 70 la ora, ceea ce nu am facut prea des pe Panamericana. Ne-am oprit peste noapte in Huara, localitate mica la intersectia Panamericana cu drumul ce mergea in est catre Colchane. Am mancat la un restaurant pentru camionagii, niste portii imense de cartofi prajiti cu pui, si am innoptat in parcarea lui, asigurati de cei de la restaurant ca nu e nici o problema. Nici nu a fost, a doua zi cand ne-am trezit si am pornit motorul, am dat trezirea unor argentinieni care facusera acelasi lucru, in jeep-ul lor. Daca nu e Colchane, atunci urmatoarea destinatie este Arica, oras in nordul Chile, fost oras peruan, cedat catre Chile dupa razboiul de care am mai amintit. Din nou un drum greu (dar foarte frumos), trecem prin doua 'quebradas' imense (niste vai extraordinar de adanci) si ajungem in Arica. Doua-trei ore de cautari si sfarsim la un camping dintr-o localitate alaturata, Villa Frontera. Suntem singurii care stau peste noapte in camping, o premiera pentru noi.

Planul in Arica era sa rezolvam cateva probleme la masina si apoi sa mergem in Parcul National Lauca, in Anzi, la o distanta de aproximativ 150km de Arica si o inaltime medie de 4,500m. Acelasi parc in care vroiam sa ajungem si prin Colchane, dar de data asta vroiam sa facem niste ajustari la masina inainte de a pleca la drum, sa intre mai mult oxigen. Asa ca a doua zi mergem cu masina in zona industriala a orasului si incepem sa intrebam pe la atelierele auto. Avem pe lista multe chestii de rezolvat, stergatoarele, butonul de avarie care nu mai merge, joc la directie, un pneu de schimbat, verificat filtrul de aer si, din nou, ambreiajul. Pana la urma ajungem la un service unde incercam sa explicam in spaniola mecanicului ce are masina si el ne zice: 'Do you speak english?' Ca sa vezi, mecanicul nostru, om pe la 60 de ani, Rafael, vorbea engleza, si chiar foarte bine. Si asa, intr-un amestec de engleza si spaniola, ii explicam ce are. Incepem cu directia, pentru ca la cat am suferit de la atata vant, pare cea mai importanta. Dar omul face un test cu masina, si zice ca nu e nimic important, totusi, o piesa de la directie pare "suferinda" si ar fi bine sa o schimbam. Hai la alt service, ca ei stiu mai bine, si au si piesa. Dar la service-ul urmator patronul nu e la munca, ne zice sa venim pe la 3. Incercam sa ii explicam lui Rafael ca mai avem si alte probleme pe lista, si ca ar fi bine sa ne intoarcem la el la service, dar omul zice ca aici e mai bine, ca sunt specializati in VW, si mai bine revenim la 3 si le facem atunci pe toate. Zicem Ok, ne luam la revedere, dar nu ne convine sa stam degeaba pana la 3, si incercam si la alte service-uri. Dar toate sunt ocupate, ce-or face astia in Arica la masini de le baga in service asa de des, nu stim... Mai facem o programare pentru a doua zi la 10, la alt service, si dam o tura prin oras, sa asteptam ora 3. In camping nu avem internet, asa ca acum avem obiectiv clar, mai ales ca lumea ne crede prin parc, vrem sa le spunem ca s-au schimbat planurile. Pe una dintre stradutele pietonale vedem un afis mare la un restaurant, au pizza, sandvishuri si Wifi. Afis mare, banner tiparit, nu ceva scris de mana. Vrem sa stam la ei, si ii intrebam daca le merge reteaua. Ne spun ca doar afara, pe terasa, ca doar pana acolo bate reteaua de la McDonald's! Poftim?! Pai si reteaua voastra ce probleme are? Ah, pai noi nu avem, o folosim pe cea la ei. Incredibil ce inseamna comertul asta! Oamenii se bazeaza asa de mult pe serviciile oferite de McDonald's incat si le-au asumat 100% si le-au pus pe banner. Dar noi avem nevoie si de prize, si reteaua e mai buna la McDonald's, asa ca ne ducem direct la ei. Ar fi oricum, destul de stupid sa dam banii la terasa si sa folosim net de la Mc. Se face si ora 3, si 3 jumate, patronul minune tot nu apare! Asa ca ne suparam si apelam la o tactica noua: ne intoarcem la Rafael, si ne milogim! Ii explicam ca ne-am luat o prima teapa, si noi nu prea avem timp de pierdut prin Arica, am vrea sa plecam in Lauca si apoi in Peru etc, suntem tare amarati. Tactica merge, si dupa vreo doua ore iesim din service cu o gramada de probleme rezolvate, ba chiar Stef invata cateva chestii noi despre masina, super tare! A doua zi la 10 mai rezolvam inca niste chestii, si suntem gata de drum. Dar pana suntem gata e deja vreo 12, drumul pana in Lauca e lung si greu, asa ca ne hotarm sa mai pierdem o zi prin Arica, si sa plecam a doua zi dimineata devreme. Asa ca urmeaza o zi de cumparaturi, leneveala la piscina din camping, gatit, spalat rufe... ce frumos! Am ajuns sa spalam de mana niste chestii, pentru ca in Arica nu am gasit spalatorie (cu siguranta nu am cautat-o suficient de mult, dar oricum nu aveam multe urgente). O chestie noua, Sandi are rolul principal, Stef ajuta la stors, intindem o franghie dintr-o coarda pe care am cumparat-o in Santiago, super distractie! Intra in vorba cu noi proprietara campingului, vorbim in spaniola, distractie maxima, discutiile sunt lungi, dar cine stie de fapt si de drept cata spaniola vorbim... important e ca lumea pare sa ne inteleaga, continua cu intrebarile, de unde suntem, ce am vazut prin Chile, unde ne mai ducem, si inevitabil "trebuie sa va duceti si in Sud"! Bai, fir-ar sa fie, de acum incolo ar trebui sa le spunem ca ne ducem si in Sud, altfel iar ne dojeneste lumea. Ajungem sa vorbim si neintrebati, ii povestim ca nordul lor e tare pustiu, numai desert, nu sunt deloc localitati. Se uita la noi cam ciudat, oare nu a inteles ce am spus? Pai cum adica pustiu, ca uite, e Arica, mai e si Iquique, sunt orase, nu? Ah, asta era problema, nu spaniola noastra. Stam un pic si ne gandim, da sunt orasele astea pe coasta, dar nu sunt prea multe, si departe unul de altul, iar spre Anzi nu e nimic. Ah, da, asta asa e, parem sa o convingem. Oricum, ne dam seama ca la ei, sa ai doua orase la distanta de 300km unul de altul, este deja aglomeratie. Daca i-am povesti ca intre Bucuresti si Bacau sunt tot 300km, dar vreo 4 orase maricele si inca vreo 30 de sate, toate la sosea... cred ca si-ar inchipui ca la noi e mai aglomerat decat in Hong Kong.

Ne trezim cu noaptea'n cap si pornim la drum catre Putre, un sat de vreo 3,000 de locuitori, la 3,500m altitudine, o buna oprire in drum spre parcul Lauca, perfect pentru aclimatizare, pentru ca Lauca este la peste 4,000m. Drumul nu este foarte lung, dar urcam non stop, asa ca mergem incet. Suntem cu ochii pe Suchi, sau mai bine zis cu urechile, ascultam ce zgomote mai scoate, sa ne dam seama cum se resimte. Dar de data asta totul este bine, urcam vioi, mai sunt si pante pe care trebuie sa le urcam in a'ntaia, dar nu sunt multe. Urcam prin ceata, e chiar placut, racoare, si peisajul e foarte frumos.

In Putre ajungem dupa-amiaza, si oprim la Conaf, un fel de organizatie de padurari, au in grija multe din parcurile nationale din Chile. Prin niste carti de-ale noastre ziceau ca se poate dormi aici, dar ne refuza politicos, sunt suficiente hosteluri prin sat, deci nu isi fac griji pentru noi. Le cerem macar o harta mai detaliata a zonei, dar nici cu asta nu ne pot ajuta. Oricum, se pare ca ce avem noi e perfect, se uita pe una din harti si e foarte multumit, incepe sa ne explice pe ce drumuri putem circula, e totul ok, nu a plouat in zona prea mult, toate drumurile sunt perfecte, sa nu ne facem griji! Intrebarile obisnuite, de unde suntem, pe unde ne ducem, isi noteaza in carnetel ca ne-a ajutat, si apoi vede masina. Ah, voi sunteti cei cu Kombi, ati trimis un mail la Conaf, eu v-am raspuns! Omul e mandru nevoie mare, ii multumim frumos. Nu ii mai spunem si lui, dar raspunsul lui a fost ca sa isi acopere fundul. Noi ii spunem ca suntem cu VW Kombi, intrebam cum sunt drumurile, daca a le putem trece in ziua cutare, el raspunde ca drumurile sunt bune, dar pana maine nu se stie, si daca avem un 4X4 e cel mai bine. Deci nu ne zice sa nu ne ducem, dar nici sa ne ducem, daca se intampla ceva cu noi, el are un mail in care scrie ca e mai bine cu 4x4, desi stie clar ca noi nu asta avem... Ma rog... ne-am obisnuit cu stilul asta... Gasim si cazare, si iesim in recunoastere. Totul este pustiu, restaurantele si cafenele sunt inchise, nu e nimeni pe drum. Ne plimbam pe strazi, ajungem si prin Plaza de Armas, e placut, doar ca parca urcam pe munte. Altitudinea se simte mult mai rau decat in San Pedro, suntem amandoi super ametiti, mai sprijinim peretii din cand in cand, sa tragem aer in piept. In drum spre Putre citeam din Lonely Planet, si zicea acolo ca in februarie e carnaval in sat. I'auzi, poate il prindem si noi, ca si asa nu am vazut nici unul pana acum, si toata lumea le lauda. Si acum, cand ne plimbam pe strazi, toate usile erau acoperite cu un poster, despre "Anata", carnavalul vechilor sate. Ce noroc pe capul nostru, e chiar sambata, la 3 zile distanta! Excelent, stam doua nopti in parc, si revenim aici sambata dimineata, la timp pentru distractie!

Noaptea o petrecem tot in masina, dar de data asta se cam simte frigul, ne blindam in sacii de dormit, fermoarul este tras pana sus, gluga este pusa in cap, iar daca vreo mana rataceste pe afara, o face pe propria raspundere! Dimineata ne simtim destul de bine, dupa o noapte petrecuta la 3,500m, dar mai bem niste ceai de mate de coca si ne simtim si mai bine. Povestea frunzelor de coca am mai pomenit-o noi, dar cred ca e bine sa o mai mentionam, sa nu speriem lumea. In America de Sud, in altiplano, frunzele de coca sunt consumate de localnici, pentru ca sunt cel mai bun remediu impotriva raului de altitudine. Sunt consumate ca atare (mestecate), sau in ceai, sau se mai fac diverse chestii din ele, inclusiv caramele. Si nu creaza dependenta! Pornim din nou la drum, avem de urcat vreo 1,000m pana la destinatia finala, Lago Chungara, care se afla la 4,500m. Dupa vreo 20km de urcat intram oficial in Parcul Lauca, dar biroul Conaf este un pic mai departe. Trecem pe langa un semn pe care scrie "Vicunas" si imediat vedem si animalutele. Ah, ce dragut, ne era dor de ele, nu le mai vazusem de 3 ani jumate, din Colca Canion, din Peru. Sunt super dragute, mai mici decat guanaco, si au capul la fel ca si corpul, pe cand guanaco au capul negru (am invatat asta de la Conaf, in Putre), asa ca suntem tare mandrii ca suntem siguri ca vedem vicunas.

La Conaf avem o surpiza super placuta, ghidul este extrem de amabil, ne povesteste despre o gramada de chestii, ne invita sa stam cu el acolo, si sa folosim tot ce vrem, baia, bucataria, ne zice chiar ca putem dormi peste noapte acolo, in interior, are si curent, ne zice el, hihi! Dar e inca devreme, si suntem abia la intrarea in parc, nu are sens sa ramanem acolo peste noapte. In schimb acceptam alta oferta de-a lui, ne ducem la piscina cu ape termale! E super simpatic, au construit o casuta mica, si in interior este piscina cu apa calda! Suntem singuri in piscina, se pare ca nu multa lume stie de ea, mai opresc niste microbuze cu turisti, dar fac niste poze si pleaca repede mai departe! Ce bine ca avem masinuta noastra!

Mai departe in parc drumul este extrem de frumos, ne apropiem din ce in ce mai mult de vulcanii Parinacota si Pomerape, care pazesc departe la orizont! Oprim din ce in ce mai des sa facem poze, ba la vincunii, ba la vulcan, dealuri, pasari, flori, e nebunie!

Facem un mic detur, si mergem in satul Parinacota, descris ca cel mai frumos si autentic sat din zona asta. Este extrem de mic, cred ca poti sa faci un tur in maxim o ora, dar e foarte placut! Toata zona este locuita de populatie indigena, aymara, popor vechi de pe vremea incasilor. Zona pastreaza mult din vechile obiceiuri, evident, cu tot cu mostenirea spaniola. Oamenii vorbesc atat spaniola cat si aymara, bisericile impletesc cele doua stiluri diferite, dar oricum, te uiti la ei, si stii ca nu sunt la fel ca cei de pe coasta. Noua ne plac mult, au un calm atat de fain, ca si cum detin un secret magic, desi poate e pur si simplu calmul care vine cu raul de altitudine: pur si simplu nu te poti misca mai repede, hihi! Oricum, e fain, e ca la noi la tara, in zonele bune, unde batranii inca mai zambesc si se joaca cu nepotii.

Si ajungem si la lac, in sfarsit! E superb, iar un alt Conaf e fix pe marginea lacului, e perfect pentru innoptat aici. Ghidul e ospitalier, totul e gratis, putem sta aici peste noapte, sunt si bai, si masute, putem face si niste trasee... cum vrem noi! Ok, am notat, dar mai usor cu traseele, suntem sus rau, si o luam mai incet. Ok, cum vreti! Stam toata dupa-amiaza pe malul lacului, facem poze, ne plimbam un pic, apoi mutam masina si ne uitam la un film, pana vine apusul! Vrem sa stam aici peste noapte si a doua zi poate ajungem prin alt parc, Las Vicunas si satul Guallatire, la vreo 80km departare, pe un drum de pietris.

Dar vine si seara, apune si soarele, si altitudinea incepe sa faca figuri! Sandi e lesinata maxim, ba o doare capul, ba stomacul, ba are ameteli, ba ii vine sa vomite... distractie maxima! E prea tarziu sa coboram acum? Pai cam da, e deja 8, se intuneca, avem de facut un drum de vreo 2 ore... nu ar fi foarte intelept! Citim in cartea despre bolile din America de Sud, si remedii, si numaram cate din simptomele de rau de altitudine avem. Inca nu am vomitat, asa ca cica e bine! O fi bine, numai ca noi nu ne simtim deloc asa, ne cam batem cu pumnii in cap ca am decis sa ramanem aici, in loc sa coboram inapoi in Putre... Of of... ce noapte... Pana la urma adormim cu chiu cu vai, dar ne tot trezim, ba de rau, ba de frig... of of... Vine si dimineata, Stef pusese ceasul sa sune sa vedem rasaritul, dar vai... cine se mai trezeste .. da-l naibii de rasarit! Ne trezim abia pe la 10, ne plimbam pe acolo ametiti. Nu mai vrem nici ceai de mate, nici nimic! Hai sa coboram! Dar soferul e inca ametit, il doare capul, bea un Fervex, ia un paracetamol si o aspirina, mai stam un pic, si pe la 12 pornim la drum... Of of...

Las Vicunas? Oh, nu! Hai inapoi in Putre, oricum am vazut vicunas pe drum, iar pe cei din Gualatire o sa ii vedem la carnaval! In 2 ore suntem inapoi in Putre, ne reluam obiceiurile de aici, autosugestia si restul isi fac efectul, si ne simtim mult mai bine! Totul e in continuare pustiu, doar ca mai colorat, in asteptarea carnavalului. Culmea e ca peste tot e plin de masini si autocare, dar oamenii apar pe strazi abia seara, cand noi eram deja de doua ore la o cafenea, sa stam pe net! Noaptea trece mult mai usor, ba chiar ni se pare ca e mult mai cald decat prima oara cand am dormit aici hihi! Dimineata ne plimbam prin sat, cautam semne de petrecere, dar in afara de galagia de la noi din hostel, o toba imensa intr-una din camere, si o masuta cu suveniruri in Plaza de Armas, nimic nu este nou... Deci mai avem niste timp de pierdut... Dar gata, pe la ora 12 deja lumea este stransa in fata unei mici scene, trupe colorate se invart prin piata, boxele sunt montate, si cineva se apropie timid de microfon. Yuppy! Incepe! Ne gasim niste locuri smechere, intr-o laterala a tribunelor, un pic mai sus, nu poate nimeni sa "ne ia fata"! Langa noi se aseaza o ceata de copii, toti au in maini niste tuburi ca de fixativ. Hmm... ce'o fi cu astea Nenea cu microfonul incepe sa vorbeasca, ne povesteste despre traditia evenimentului, despre satele care vor veni, e concurs! Fiecare sat are la dispozitie 15 minute sa ne arate portul si dansul sau, dar mai ales buna dispozitie! Ai zice ca e un concurs de zambit, toata lumea e super vesela, e o placere sa ii privesti!

Hehe, si aflam si care e treaba cu tuburile de fixativ, e rost de bataie pe aici! Toata lumea e blindata cu tuburi din astea, de la cei mici la cei mari, spectatori sau dansatori, si daca esti in joc sau nu, conteaza mai putin, oricum esti luat la tinta! Noi am scapat destul de ieftin, aveam o pozite norocoasa, dar altii si-au furat-o mai rau. Extrem de fain, fiecare sat isi poarta cu mandrie obiceiurile, si e foarte simpatic faptul ca din fiecare sat sunt trei generatii, sau chiar patru, pentru ca unii bunici par binisor peste 70 de ani! Dar cum danseaza si cum se distreaza, e incredibil! Ne uitam la ei si nu ne vine sa credem ca suntem in continuare la 3,500m, unde noi abia am invatat sa respiram, iar veteranii lor joaca un fel de sarba de-a lor cu o energie de invidiat! Foarte tare! Dar pe noi altitudinea asta ne-a lovit rau, desi ultima noapte a fost trecuta cu brio, ne incanta mai mult piscina din Arica, asa ca pe la 3 jumate fugim din Putre, catre un aer mai oxigenat! Pe drum ne depasesc un numar infinit de jeep-uri cu numar de Bolivia, la inceput e doar surprinzator, dar devine intrigant, unde naiba se duc? E chiar ciudat, parca am fi in Bolivia nu in Chile, judecand dupa masinile pe care le intalnim pe drum! Deocamdata ramane un mister. Inca o zi libera in Arica, stam si scriem povesti, ne pregatim sa intram in Peru. Dar e mai bine sa intram luni, decat duminica, in weekend cica multi chilieni se duc in Tacna, orasul vama din Peru, sa cumpere chestii, cica acolo e mai ieftin!

Avem deja aproape 4 luni in America de Sud, din care o luna cu masina, prin nordul chilian. Cred ca deja am adunat 3 luni in Chile, luand la socoteala timpul petrecut in Torres del Paine, Santiago, si acum, in nord. Ne tot intreaba lumea daca e cum am visat, hihi! Pai nu stim, pentru ca nu am visat cu detalii, dar e de bine! Sunt multe lucruri la care am sperat, cum ar fi sa gasim locuri noi pe traseu, chestii despre care nu prea citesti in carti, si peste care ai sari daca ai avea doar cateva saptamani la dispozitie. Si e placut sa ai timp sa stai de vorba cu oamenii, sa ai timp sa gresesti traseul si sa te intorci fara sa strangi din dinti... E placut sa ai zile logistice in care nu calatoresti, ci doar te duci la supermarket, gatesti, surubaresti pe la masina, scrii povesti... Chile e o tara frumoasa, si mai ales de cand suntem in nord totul pare facut la alta scala! E atat de mult spatiu, si toate formele de relief sunt imense! Si desertul asta care nu se mai termina!... Dar stim ca e doar una dintre fetele lui Chile, stim stim... Sudul o sa ne fure inima de tot! E musai sa vedem si sudul, nu de alta, dar altfel riscam sa povestim tuturor ca Chile este un mare desert pe malul Pacificului, si am uita complet de verdeata din Sud.

Da, e o tara mai bogata decat Romania, am simtit asta in special in Santiago, unde lucrurile mici si mari, erau toate mai scumpe decat in Bucuresti. Si da, salariul lor mediu este mai mare decat al nostru... Asta e! Daca am fi in locul lor ne-ar ingrijora un pic chestia asta cu cuprul, e o dependenta nebuna nu doar fata de cupru, dar mai ales fata de China, cel mai mare client al lor... Dar mai au picioruse si in alta parte, turismul clar poate juca un rol important in economia lor, si sunt pregatiti sa atraga si mai multi bani prin asta. A fost o tara foarte comoda pentru noi ca si turisti, drumuri bune, semnalizate bine, campinguri peste tot, lume amabila! Si foarte sigura! Da, stim, America de Sud e plina de teroristi si traficanti, dar se pare ca nici unul nu a vrut sa dea nasul cu noi. Si n-am dat nici peste chilienii saraci, cei muritori de foame care vor sa ne fure masina... De acum trecem in Peru, am primit avertizari de peste tot ca aici va fi "altceva". Stim de drumurile proaste, stim despre soferii neglijenti, dar mai mult ne ingrijoreaza vremea. In Peru ploua rau de tot de peste o luna, mult mai mult decat ar trebui intr-un sezon ploios normal, si ce e mai nasol, in mult mai multe zone decat era normal. Dar le mai dam doua saptamani la dispozitie sa le vina mintea la cap, si sa o lase mai moale cu ploile. Primele doua saptamani vom calatori pe coasta, unde e uscat si bine, si daca pana atunci revin lucrurile la normal, vrem sa revizitam Cusco si Puno, care acum sufera din cauza ploilor. Si ca sa incheiem cum ne place noua, facand misto de informatiile de pe net, ghiciti ce scrie pe un site american despre cum se conduce in Romania? Va asteptati la drumuri nasoale? Gropi, lipsa autostrazilor? Ei bine, imaginati-va toate astea, plus o fraza de genul "cel mai mare risc sa va pierdeti viata in Romania este daca veti conduce pe sosele de aici". Sa credem ce ne zic americanii despre Peru si Bolivia? Multumim celor de acasa, care intre timp se dovedesc a fi tot mai multi. E placut sa stim ca e cineva care asculta, si daca reusim sa va mai punem cate un zambet pe buze din cand in cand, noi ne declaram multumiti!

«Norte Grande Trecerea granitei dintre Chile si Peru»

Ce mai zice lumea:

2010-09-24 19:54:47 in urma cu 9 ani si 4 luni, ale a zis:

tare

2010-02-20 18:31:40 in urma cu 9 ani si 12 luni, Cami a zis:

Interesante pozele din bucatarie dar si cea cu Fane si Beagle-ul.

Drum bun in continuare!

2010-02-18 15:51:36 in urma cu 9 ani si 12 luni, Bear Grylls a zis:

Tare rau Fane caciula aia a ta...poza aia ai pus-o special pt mine;)

2010-02-18 11:59:46 in urma cu 9 ani si 12 luni, mikiduta a zis:

bravo voua!
ati reusit sa ajungeti,unde altii nici macar nu indraznesc sa viseze.
Felicitari!

2010-02-18 01:17:41 in urma cu 9 ani si 12 luni, Sandi a zis:

Suntem in Peru de doua zile, dupa ceva peripetii (o sa le povestim in curand), si dupa cate ne dam seama, nu vor fi probleme cu accesul la net.
Povesti sa fie, si vom scrie la fel de des ca pana acum :)

2010-02-17 23:39:31 in urma cu 9 ani si 12 luni, Adi a zis:

Poze foarte frumoase,sa-nteleg ca veti posta mai rar din Peru?
Drumuri bune si pace!

2010-02-17 21:42:44 in urma cu 9 ani si 12 luni, sebi a zis:

Finule , boleteria platea , daca nu , platea nasu !Drum bun si daca mai cer aia , sa le zici ca dincolo era mai ieftin , ori ii zici aluia de la casa , senor uite un vapor si .. Tusti !

2010-02-17 21:25:08 in urma cu 9 ani si 12 luni, Dana S a zis:

Am citit pe nerasuflate, super tare faza cu internetul \"furat\" de restaurantul respectiv de la Mc Donalds. Pozele sunt superbe!